2 ani de emigrare. Cel mai mare castig suntem noi

Acum doi ani, in iarna, cand am plecat din tara, n-am crezut ca-ntr-o zi, nu foarte departe, am sa scriu textul asta. 

M-a durut groaznic plecarea, pana-n carne, pana-n creier, adanc pana in inima. Nu m-a durut tara, asa amara si trista si dureros de frumoasa cateodata, m-au durut oamenii, o mana, si cateva locuri, la fel, si-apoi m-a durut neputinta ca uite domle m-am luptat atata si-am visat atata si-am tot pus caramizi si am ajuns aici, un munte de bagaje si-o pisica in cusca peste un morman de vise facute tandari.

Si cum are sa fie acolo, si eu ce-o sa fac, “printre straini”, sintagma preferata a romanului care are impresia ca odata plecat in tara ti-ai ratat definitiv toate sansele de-a fi realmente fericit, “isi mananca tineretea/viata/etc printre straini”, “se duce sclav la straini”, alta din acelasi ciclu.

Imi strangeam lacrimile sa n-o ia la vale cand mama si tata ne faceau cu mana, si simteam ca ma strange nepermis de tare sufletul in masina atat de ticsita incat n-aveam loc sa-mi mai pun nici macar poseta.

Cand ne-am dat jos de pe feribot, noaptea, desi eram rupta de oboseala de pe drum, am stat cu ochii larg deschisi tot drumul pana acasa, am vazut primele case albe, luminate, fara perdele la geamuri, primii munti si primele fiorduri si m-am intrebat unde merg, ce-am facut, unde mi-e viata, pfuuuuuuuuu.

Si-am mai plans, in primul an, destul de mult, si-am venit, in tara, destul de des. Acum, cand ma uit inapoi, spun ca primul an a fost cel in care m-am rupt, si-mi dau seama ca ar fi fost anormal sa fie altfel, si ca toate starile si toate intrebarile din anul ala au trebuit traite, planse, lasate sa doara ca sa se poata vindeca si-apoi sa ma pot apuca din nou de pus caramizi.

Mi-am dat, in anul dintai, o gramada de raspunsuri.

Unul dintre ele, poate cel mai important, a fost ca lucrurile bune au nevoie de timp. Ca nu poti sa bati din palme si sa reinventezi o viata, si ca in niciun caz nu poti cladi acolo unde inca sangereaza. Nici ranile fizice nu se inchid de azi pe maine, cum sa cerem asta de la suflete facute tandari?

Sentimentul ca incep sa pun caramizi l-am avut abia din anul al doilea. Ne-am mutat, dupa un an de cautari, intr-o casuta exact cum am avut in minte, pe care am amenajata-o incet, colt cu colt. “Acasa”, cu siguranta. Apoi au venit prietenii, si-am avut in sfarsit curiozitatea sa descopar societatea asta, sa intreb, sa caut, sa citesc, sa vad, nu-i asa, unde am ajuns:)

Am citit enorm, am calatorit, si mi-am facut in sfarsit timp pentru mine si pentru oamenii care intr-adevar conteaza. Si cred ca mi-am descoperit si vocatia, dar asta e poveste pentru alta data, intr-un post separat, poate:)

Mi-am facut ordine in tot, mi-am schimbat si regimul alimentar, si prioritatile in viata. Am renuntat la fumat, la cafea si la oamenii toxici. Igienizarea, in casa la fel ca-n viata, este periodic extrem de necesara.

“Printre straini” am fost la inceput, doar ca strainii n-au fost niciunii bau-bau-ul din povestile numai bune de speriat oameni care poate c-ar vrea sa iasa dintr-o mai mica sau mai mare mocirla. Stiu ca sunt cazuri si cazuri si nu vreau nici pe departe sa generalizez, dar noi am avut sansa unor oameni extraordinari de la care am primit foarte, foarte mult sprijin. Norvegieni, nu straini.

Ca tot veni vorba, nu, nordicii nu sunt reci, cum iti spun, vai, toti atotstiutorii care n-au stat nici macar o zi printre ei. Zambesc foarte mult si sunt foarte politicosi. Au un fel ciudat de-a te imbratisa – iti strang mana si-apoi isi lipesc tare obrazul de al tau – si sunt foarte curiosi cand vine vorba de blocul estic, pun o gramada de intrebari, multe lucruri povestite de noi li se par dintr-un alt film – si chiar sunt.

Primul cadou de Craciun, anul trecut, l-am primit de la prieteni norvegieni.

Anul asta, de ziua sotului meu, l-am sarbatorit la noi acasa, doar cu prieteni norvegieni, cu vin de Cotnari si cu mancare traditionala romaneasca, si-a iesit foarte foarte bine. E si asta o chestie faina – ei nu inteleg prin integrare sa le adopti suta la suta stilul de viata, din contra – te incurajeaza sa te adaptezi pastrandu-ti traditiile si unicitatea.

Orasul meu cel nou chiar e o poveste, sunt in stare sa ma plimb cu orele si n-as putea sa spun unde e cel mai frumos. Langa lac, unde copii si parinti deopotriva hranesc lebedele si pescarusii. In bisericuta veche, din piatra, sau in fata ei, de unde ai o priveliste minunata spre port. In port, unde miroase a peste proaspat prajit, si unde pe terasele cochete “zumzaie” oameni de multe nationalitati. Nu stiu daca portul e mai frumos iarna, cand toate pub-urile si vasele acostate sunt decorate de sarbatoare, sau vara, cand valuri de turisti se revarsa din pantecele imense ale vaselor de croaziera.

Si-apoi mai e orasul vechi, patrimoniu UNESCO, cu case albe vechi, din 1800 si-un pic, impecabil conservate, cu multe, multe flori, inimi, zambete si desigur multe pisici obeze:), de care e plina toata Norvegia, de altfel:)))) Mai e o alee cu case colorate, o ceainarie cu carti, si-apoi muzeele, aleea cu castigatorii de Nobel si sentimental de usor, de lumina, de orice-este-posibil, de fa-orice-te-face-fericit.

Mai sunt prin imprejurimi niste plaje superbe, salbatice, fara neam de sezlong, umbrela, chiosc, muzici, altele din ciclul. Parcuri mari, minunate. Fiorduri, da, suntem in inima tarii fiordurilor. Cele mai frumoase apusuri, pe mare. Ferme deschise pentru week-end-uri cu copiii.

Parinti nestresati cu copiii veseli pe plaja, in parcuri, cu biciclete, cu cai, pe role, oricum numai aer liber si miscare sa fie. Au, pentru asta, un adevarat cult norvegienii.

Nu mai merg in tara atat de des. “Ajungem sa mergem numai la nunti si la botezuri”, vorba unei romance stabilite in Austria, pe care am intalnit-o asta vara. Nu chiar asa, dar oricum, nici pe departe ca la inceput.

Un talk show romanesc n-am mai vazut de foarte mult timp, chit ca avem TV romanesc. De fapt il tinem, cred, din obisnuinta si din ideea de-a sti “ca e acolo” pentru ca-l pornim extrem de rar. Am cateva site-uri pe care le citesc cu placere. Si cateva site-uri de stiri pe care le citesc din obisnuinta.

Pe tara nu mai sunt suparata, si-o iubesc asa schilodita, terfelita si calcata in picioare cum e. Ii simt cateodata inima cum bate, ca-n dimineata de Craciun care ne-a gasit cu toti ai nostri, in pijamale, in jurul mesei din bucatarie, si-afara era o zapada chiar ca-n povesti – nu mi-as fi dorit sa traiesc ACEL moment niciunde altundeva pe planeta asta.

Dar nu m-as mai intoarce.

Si daca e sa trag linie, spun ca cel mai mare castig al plecarii din tara suntem noi. Pentru ca ne-am dat sansa de a trai intr-un sistem care chiar functioneaza si care te valorizeaza, te incurajeaza sa gandesti si sa traiesti liber, sa spui, sa incerci, sa faci, sa-ti deschizi larg aripile si sa-ti urmezi visul.

Si pentru multe, multe altele.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *