Bucurati-va de oamenii vostri, cat timp ii mai aveti langa voi!

Bilanturile de sfarsit de an le fac in general cu zambetul pe buze. Am de mult o-ncapatanare de-a-mi aminti ce-a fost bun si senin in anul ce sta sa se incheie, si de-a trece norii la capitolul “ce invatam din asta” (chit ca de multe ori norii sunt grei si cand vine vorba de aplicatul teoriei in practica se-ntampla de prea multe ori sa nu invatam mai nimic).

Si, trecand peste paranteza, anul asta a fost chiar un an bun. Il tot inventariez de vreo cateva zile, cantarindu-mi implinirile sufletesti, ca, Slava Domnului, macar asta am invatat la timp, ca realizarile se numara in bucurii simple si lumini pe suflet, nu-n altele, carora le acordam nepermis de multa importanta ca sa ajungem de prea multe ori la concluzia ca de fapt nu valoreaza, cu adevarat, nimic.

Si, tot de prea multe ori, tragem concluzia asta cu ochii plini de lacrimi si cu sufletul tandari, prea tarziu…

M-am tot gandit la textul asta, care ar fi putut sa fie despre toate descoperirile si redescoperirile minunate din anul asta. Despre carti exceptionale si locuri de poveste. despre oameni noi si oameni vechi, OAMENI, despre schimbari, multe schimbari, despre a-ti gasi locul si despre lucrurile care se aseaza nevisat de frumos cand inveti sa privesti in directia potrivita.

Si totusi

Anul asta am pierdut o prietena foarte foarte draga. A plecat repede, foarte foarte repede. Prea repede. Brusc, lasandu-ne fara cuvinte si aproape fara suflu. A ars ca o torta de cand o stim, si noi am iubit tare mult asta, optimismul asta fara limita, forta permanenta, umorul de calitate, atat de sanatos, pe care-l gasesti atat, atat de rar. Si-n ultimii ani a facut multe, atat de multe, parca prea multe inghesuite intr-un timp prea scurt, indraznim sa spunem in soapta, hai, ne e prea greu s-o articulam cu voce tare.

Si-apoi niste secunde si-un sfarsit de-o lume…

Imi scrie de curand o alta prietena foarte draga – un fost coleg care-a murit tanar, si-apoi ne uitam la telefon amandoua, ce mai scriem, ziaristi, nu prea ne gasim, de data asta, cuvintele. Accident vascular cerebral, 51 de ani, prietena noastra infarct, 61 de ani.

Si-mi amintesc de-o stire de anul asta, cu o asistenta care-a murit de epuizare. Si-apoi imi amintesc de-o cunostinta care-a facut la nici 40 de ani accident vascular.

Si trebuie, desigur, sa-mi amintesc de-o dimineata demult, din viata mea in care traiam pentru un job, dimineata in care aproape am cazut pe terasa. Prietena mea, pe care am sunat-o sa-mi aduca niste fiole de calciu, s-a cam speriat cand m-a vazut. Tot ea m-a carat fortat la analize, mi-a luat si bilet de trimitere de la medic, tot ea, desigur, eu n-avem timp ca suna telefonul si pocnea ziarul, mi-a luat si analizele, care erau praf, le-a dus medicului, tot ea, ca eu intre timp aveam impresia ca mi-e iar bine, alergam sute de kilometri, impachetam si despachetam valize. La telefon mi-a spus si ce tratament am de luat, pentru ca, desigur, tot ea mi-a luat si reteta (nu mai spun ca ma suna constant sa verifice daca-mi iau tratamentul). M-am invatat minte dupa episod in sensul ca aveam peste tot, la indemana, fiole de calciu – in toate posetele, in toate gecile, in bordul de la masina, prin toate valizele in care indesam laptop si-ncarcatoare in primul rand si-apoi ce-o mai intra, pe langa…

Primul lucru pe care l-am aruncat, la cateva luni dupa ce am venit in Norvegia, a fost jumatate de plasa de fiole de calciu…

Azi, il cert pe varu-meu, angajat in multinationala, ca munceste in exces si e nepermis de stresat – si apoi imi amintesc ca si eu am fost exact la fel, si mai rau chiar, inclin sa cred acum.

Asa ca textul meu de final de an n-o sa fie despre timpul frumos si rotund, curs in ultimele 12 luni. Ci despre cu totul altceva.

Despre faptul ca nu caram nimic cu noi nicaieri, niciun zid si nicio bucata de fier. Ca plecam tot la orizontala, indiferent ca-n capatul drumului sta un cavou sau o groapa simpla. Ca facem degeaba 7 camere, fix degeaba, daca avem nevoie de 3. Ca dormim, pana la urma, oricat de simplist ar suna asta, intr-un singur pat si avem nevoie doar de-un scaun cand ne asezam la masa. Ca la fel de utila e masa si daca nu e ultimul model din nu stiu care colectie, mai ca ne dam duhul muncind, la propriu, s-o cumparam si pe aia, nu care cumva sa ratam trendul. Ca sosul pateaza la fel si o bluza de calitate, no name, si o piesa vestimentara de brand (daca se poate, musai purtata cu eticheta la vedere). Si ca-n loc sa fi dat nejustificat de mult pe bluza aia puteam imbraca si incalta un copil care, pe motiv de fix lipsurile astea, nu poate merge la scoala, chit ca si-ar dori mult si mintea-l duce.

Ca putem cumpara multe, muncind bezmetic, insa niciodata timpul cu oamenii nostri dragi. Ca alergatul asta intr-una umple case si carduri, dar ne lasa de prea multe ori fara rabdarea de care avem atata nevoie, in relatia cu copiii nostri. Cu parintii nostri, da, poate ca nici pe ei n-avem rabdare sa-i ascultam tot timpul, sa-i vedem nu mai spun, cum de nu-nteleg ca suntem atat de ocupati! Suntem atat de “turati”, incat nu mai stim pur si simplu sa ne bucuram de lucrurile simple, de ceea ce este, de fapt, esential intr-o viata.

De niste saptamani, imi tot amintesc momente cu prietena noastra. Nu-mi amintesc de niciun fier si de niciun zid, isn*t is ironic? Imi amintesc in schimb cum radea mult, cum, internata fiind, toata lumea venea cu de toate si ea ma-ntreba “copile, da tu ai tigari?”, mi-o amintesc intr-o gramada de concedii si de chefuri si de jocuri de canasta pana dimineata si-ntr-un sir nesfarsit de hohote de ras, la noi la nunta, una din inimile petrecerii, si cate si mai cate.

Bucurati-va de oamenii vostri, cat timp ii mai aveti langa voi. Traiti pentru voi si pentru ei, nu pentru joburi, nu pentru fiare, nu pentru ziduri, nu pentru etichete. Pierdeti-va cat mai putin timp online (desfiintarea contului de Facebook a fost unul din cele mai bune lucruri pe care le-am facut in anul asta), valorificati timpul pentru voi si pentru oamenii vostri. Cu carti, cu plimbari, cu liniste, cu invatat lucruri noi, cu imbratisari, cu ras, cu povesti.

Timpul chiar trece, stiu, suna atat de banal. Si la fel de banal si de foarte foarte adevarat e ca nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai.

Sa aveti sarbatori binecuvantate, cu bucurii simple si adevarate, langa oamenii vostri dragi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *