Lasa-ne, Romanie, sa te iubim discret…

Draga tara, sau patrie, nu, nu-i tot aia, stiu ca azi e 3 decembrie si te-ai sarbatorit centenar acum vreo 2 zile, dar m-a tinut ceva sa-ti scriu chiar la aniversare.

M-am gandit ca oricum iar o sa explodeze Facebook-ul de-atata patriotism la tol festiv, am simtit ca prea m-as ingramadi intre-atatea drapele la profil, live-uri de la parade si t-spe hastaguri cu mandria de a fi roman. Plus ca ma-nghesuiau toti ipocritii cu cocarde la palton stransi gramada prin tribunele oficiale, stii tu, aia (nu aceia, da) care iti spun ca te iubesc enervant de mult, la toate camerele si la toate microfoanele, si-apoi te fura cu mainile infipte pana la cot.

Si-ti scriu azi la fel de bine cum as fi putut sa-ti scriu peste o saptamana sau peste 5 luni, intr-o zi oarecare, fara motiv, dintr-un obicei prost de-a te iubi discret si mereu, chit ca te-am parasit cu inima pustiita si cu visele facute tandari.

Mi-aduc aminte de tine si te iubesc destul de des, recunosc, intr-o mie de feluri in care o sa-mi invat si pruncii s-o faca, chit ca ei vor creste intr-un alt “acasa” ca mno, nu vreau ca ei sa creasca asa cum am crescut noi, cu prea multe lacrimi din prea multa dragoste.

Ieri, spre exemplu, te-am iubit cateva ore bune, povestind cu prieteni norvegieni despre Craciunurile tale adevarate, alea din satele uitate de lume si binecuvantate de Dumnezeu. Mai ca simteam cum te strang si-n brate cand mancam impreuna cu prietenii nostri norvegieni cozonac trimis de mama, si le povesteam cum cocea bunica cozonaci in cuptor mare de caramida, in alte ierni in care ne povestea cum fratele ei a pierit in razboi si ne-nvata sa ne-nchinam si sa te iubim sensibil, ca doar au pierit oameni pentru ca noi sa-avem sansa sa fim in clipele alea si sa ne strangem in brate.

Te-am mai iubit si cand le-am pregatit prietenilor nostri norvegieni cadouri, si-am pus in pungi ceramica autentica de Horezu, mi-ai vazut cu siguranta lumina din suflet cand au desfacut pungutele si-au fost asa de incantati, “n-am stiut ca la voi in tara se fac lucruri atat de frumoase”.

Te iubesc, desigur, si cand imi pun ia la 2.500 de kilometri distanta, si cand fac schimb de retete cu norvegienii nostri si le povestesc cat de mult trebuie framantat cozonacul, ieri zau ca mi-a batut inima mai tare cand le povesteam cum copiii de la tara inca ne mai deschid poarta si ne colinda, imbracati in straiele traditionale atat de frumoase (ma rog, recunosc ca dupa aia te-am si certat o tura, zdravan, cand mi-am adus aminte de parintii foarte moderni care de Craciun isi cara copiii la Mc Donalds si la Mall).

Te iubesc discret cand intru-n piata si dau de tarani autentici, cu palmele crapate, de batrane cu basmale groase imbrobodite pe cap. Ar fi asa de frumos daca-n loc sa crapam de patriotism online de-1 decembrie si-a doua zi sa crapam de-alergatura si de mancare fast-food, la mall, am alege sa te iubim cumparand mai mult de la taranii aceia minunati, cumparand pur si simplu fara sa ne targuim, incercand sa ne gandim macar o secunda cata munca e dincolo de vraful de rosii care nu arata ca-n reclame si se strica a doua zi, de bune si naturale ce sunt. Si iar imi vine sa te cert – pai nu poti tu sa-i tragi de maneca pe toti cei care se targuie cu taranul pana la ultimul leut, dar n-au nicio strangere de inima sa faca cosul vraf in supermarket cu de toate aduse din import, ba se mai si calca-n picioare cand e ceva, nu conteaza ce, “la oferta”?

Ca tot mi-am adus aminte, cand dau de cate-un site – si sunt cateva – care promoveaza produse facute suta la suta in tara tare m-apuca dragul, da, le cumpar in continuare si le-aduc pana-n Norvegia, inchipuie-ti – poate imi spui tu de ce prea multa lume se-nghesuie sa cumpere creioane facute-n Bangladesh, farfurii si orice din China, haine etichetate made in Turcia si cate si mai cate din acelasi registru?

Te mai mangai discret si-ti spun ca te iubesc in gand si cand arunc gunoaiele in cos, nu pe marginea drumului si oriunde, si cand aleg sa ii raspund cu-n zambet angajatei de la ghiseu care ma trateaza ca pe ultimul mizerabil. Cand intru in restaurantul romanesc, nu-n ala italienesc/nemtesc/libanez/ ce-o fi, chit ca acolo e, nu-i asa, trendy.

Te iubesc in fiecare zi in care tin capul sus, si-n care nu-ncerc niciodata sa ascund de unde vin, in care spun apasat “de-acolo vin”, asta e tara, cu toate bunele si relele ei. Si-mi iubesc tara adoptiva si pentru ca ma-nvata ca integrare nu-nseamna a uita de unde vii, inseamna a-ti pastra unicitatea, individualitatea, a te adapta aici fara a incerca sa fii altceva decat esti, pentru ca numai si numai asa vei putea fi cu adevarat fericit.

Te iubesc pentru toate valorile cu care mi-am reconstruit aici viata, pentru tot ce-am invatat de la oamenii binecuvantati pe care Dumnezeu mi i-a asezat alaturi. Da, multi dintrei ei se-ascund inca dupa zambetele sau lacrimile tale.

Si da, mi-o ia un pic inima razna cand iti vad muntii din avion, si padurile despletite, atatea cate mai sunt, imprastiate pe creste. In bisericile tale vechi, in locurile de-o frumusete de inceput de lume, langa batranii tai luminosi si buni imi simt inima plina, dragostea implinita, rotunda, ca o paine aburinda, proaspat scoasa din cuptor de-o bunica cu ochi de cer nesfarsit.

Te-am iubit mult cand am pus in biblioteca mea norvegiana cartile de povesti din care imi citea bunica mea. Cand gatesc romaneste, cand dau de romani frumosi care-au invatat sa te iubeasca pentru ce vei fi intotdeauna, nu sa te planga pentru ce-au lasat in urma.

Te iubesc si-acum, cand citesc carte dupa carte despre cum te-a macelarit (si) comunismul. Esti tot frumoasa, cu tot cu obrazul ala de pe care-ai sters si inca mai stergi prea multe flegme, cu toti oamenii tai care abia daca au ce le pune copiilor in farfurie dar iau strainul de pe strada si-l aseaza la masa, cu mainile tale muncite si frante de vise, cu toti mortii tai de pe front si din inchisori, cu toata istoria ta grea, cu tot spatele prea des incovoiat, cu toate hainele tale vechi, ma-nclin in fata faptului ca, desi te tarasti in papucii aia ponositi, te-ncapatanezi, in fiecare zi, sa mergi mai departe.

Te-am pus pe bucati in patria mea noua si frumoasa, stiind ca doar avandu-va impreuna, in armonie, pot simti ca sunt un om fericit. Asa ca ulciorul sta langa corabie, tabloul cu orasul vechi din tara langa un tablou cu orasul vechi de-aici, o camera are draperii cu reni, traditional norvegian, si-ntruna s-au intins perdele cu maci rosii, ca-n campurile vacantelor copilariei.

Din tara vine cozonacul, de-aici se-mapacheteaza cutiile de biscuiti cu piper. Si-atunci cand m-am incapatanat sa nu te uit, sa te asez si prin casa, nu doar in suflet, si-atunci, stii, am simtit ca te iubesc al naibii de tare. Doar ca, mno, pe motiv de hoti, de mafioti, de flegme pe obrajii tai, de umeri calcati cu sete-n picioare, de vise sfaramate si de prea multa bataie de joc a trebuit sa-avem relatia asta la distanta, asta e…

Ca tot veni vorba de hoti si mafioti, de-1 Decembrie am deschis un pic televizorul, chiar un pic ca unde ne uitam dadeam de ei peste tot. Si unde nu-i vedeam dadeam de tancuri si de securisti la defilare, spune si tu, mno, din tot ce ai atat de frumos nu putem vedea, de ziua ta, decat arme, securisti si mafioti? In tara mea noua si frumoasa, de ziua nationala, defileaza copiii imbracati in costume populare, si adultii imbraca port traditional, se canta, se danseaza, e emotionant si-atat de frumos, ti-am povestit, oare?

Si ti-as mai scrie, ti-as scrie mult si as bea si-o cafea cu tine, sa povestim in voie, muuuult, pentru ca vorbesc si-n alte limbi dar in niciuna cu-atata drag si-atatea lacrimi…Dar stiu ca esti prinsa pana peste cap cu ale tale, stiu ca te lupti mult si din greu pentru toti amaratii pe care-i calca in picioare netrebuitii stransi ciopor in fruntea ta…

Zic sa-ti las si-un cantec, poate zambesti un pic si azi, 3 decembrie, asa, fara niciun motiv, pur si simplu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *