Durerile. Integrarea. Reinventarea

Urcam o panta, doua curbe stranse, un drum serpuind printre case, casele albe, norvegiene, din lemn, cu flori in ferestre si inimi atarnate pe usi. ”Aici e”, zambeste prietena mea, parcheaza in fata, si eu, recunosc, nu vad gradinita, mi se opresc ochii la gardul impodobit cu steaguri din diferite tari.

Fetita cea mare a prietenei mele e deja in grupa mare, intr-o gradinita oarecare, norvegiana. In grupa ei sunt 14 copii, dintre care doar 3 sunt din familii norvegiene. Restul, copii de imigranti din diferite tari. Si pe gardul de la intrare sunt prinse steagurile tuturor tarilor de bastina ale copiiilor care invata aici.

Inauntru, pe un perete, sunt prinse planse de prezentare ale fiecarui copil. Poza copilului, steagul tarii de origine, cate ceva despre parinti si cate ceva despre tara. Harta, date despre flora, fauna, zi nationala, tip de regim, pana si poza presedintelui, intr-un colt. Un perete plin cu steaguri, traditii si povesti.

E ”family day” la gradi, de doua ori pe an. Copiii vin cu parinti, bunici, cei straini, ca noi, care n-au aici bunicii, vin cu prieteni, ”our family in here”, explica prietena mea, si educatoarea zambeste cald, ”welcome”. Fiecare parinte aduce de acasa un fel de mancare traditional din tara lui. Mancam impreuna, pentru masa se plateste o suma simbolica, la fiecare sarbatoare se strang astfel banuti pentru o scoala dintr-o tara saraca. Anul asta, banii merg la o scoala din Sri Lanka.

Una din educatoare e chinezoaica, o alta, grecoaica. Una din doamnele care se ocupa de organizarea mesei poarta burka. Langa noi, la masuta sta o familie din Spania. Prietena cea mai buna a fetitei prietenilor nostri e englezoaica.

Toata lumea zambeste, se povesteste, educatoarele fac poze. Prind in fotografie peretele cu plansele de prezentare ale copiilor, cu sufletul strans, povestea despre multiculturalism, acceptare si integrare e emotionanta, e frumoasa si e grea.

”De Craciun, fiecare copil este incurajat sa povesteasca despre traditiile din tara lui. Daca aduc poze cu Craciunul lor, sunt expuse in gradinita. La sedinta cu parintii au vrut sa-mi aduca translator de limba romana, platit de primarie, sa fie siguri ca inteleg tot. Cand copiii incep scoala, daca nu sunt fluenti in norvegiana, primesc de asemenea translator de limba materna”, rezuma prietena mea un sistem pe care nici macar nu ti-l poti imagina pana n-ajungi sa vezi efectiv cum functioneaza.

Mai exista persoana care te-ajuta sa tii legatura cu tara ta, in traducere aproximativa – daca vrei, odata ce copilul a inceput scoala, poti apela la autoritatea locala care iti trimite o persoana vorbitoare de limba materna sa invete copilul despre tara natala, in cazul in care familia e plecata de mult si legaturile s-au rupt – prietena mea are o prietena din Ungaria care a aplicat, si copiii ei sunt invatati cantece si poezii unguresti, imnul tarii, despre traditii, lucruri de genul asta.

Intr-o dupa-amiaza, gasesc in posta o hartie – e un institut national care se ocupa de partea de preventie in sanatate, sunt invitata sa ma inscriu, online, in programul lor de prevenire a cancerului de col uterin. Doar sa ma inscriu, apoi ma vor programa ei si primesc doar hartiuta, cand si unde sa ma prezint pentru consult. Controale pe care ani de zile le-am facut in tara in cabinete private, cata lume, in Romania profunda, si le permite…cata lume a auzit de ele, sa incep cu asta…

E prag de-1 Decembrie, zi nationala, ne-mbratisam cu dragoste prietenii stabiliti in Anglia, la ei acasa. Stau intr-un orasel undeva la 100.000 de mii de locuitori, cu o comunitate romaneasca destul de mare, cateva mii de persoane. Si pentru ca sunt multi, Primaria din oras le-a pus la dispozitie un spatiu, gratuit, cu cheltuieli suportate de ei, sa-si faca un club al romanilor, sa se-ntalneasca, sa socializeze si sa-si conserve traditiile. ”Si daca-l vezi pe primar pe strada, imbracat super simplu, in blugi si in camasa, nici nu zici ca e primar. Si-si ia sotia, si vin la chefurile noastre, mananca sarmale si povestesc cu noi, sa vada care e pulsul, cu ce probleme ne confruntam”, ne povestesc prietenii nostri, si-mi amintesc exact sentimentul trait la discutia asta, acelasi din fata panoului cu plansele de prezentare ale copiilor din gradinita norvegiana.

Dincolo de emotie, de lacrimile din coltul ochiului, de fapt asta doare cel mai tare. Nu doare plecarea, nu doare atat de tare dorul de ai tai, cel mai tare doare asta.

Faptul ca tara de adoptie isi deschide bratele larg si nu stie cum sa te integreze mai bine, incurajandu-te in acelasi timp sa-ti pastrezi traditiile, valorile si unicitatea, in timp ce tara din care ai plecat n-a stiut cum sa-ti care mai multe palme dupa ceafa, aruncandu-te pe un drum de pe care stii cu certitudine ca, inapoi, nu vei mai veni niciodata.

Dincolo de sistem, care chiar functioneaza in mai toate domeniile, e in primul rand asta. Lectia asta despre deschidere, despre acceptare, despre unitate prin diversitate. Nu poti decat sa le zambesti inapoi din tot sufletul si sa strangi restul prin cotloane de minte – ce sa le spui, ca noi venim dintr-o tara unde inca ne mai uitam cas la vecinul pentru ca e tigan, pentru ca e ungur, pentru ca-l iubeste pe Andrei nu pe Andreea sau pentru ca si-a pus draperii roz?

Platim, desigur un pret, si-n el curg celelalte dureri. Sunt strangerile de inima cand primim poze de la ziua mamei, si ne uitam prin fotografiile mai vechi, cand sarbatoream impreuna. Sau ziua in care un prieten drag trimite o fotografie dintr-un loc unde am fost impreuna si ne-a fost drag – ”prima data am fost aici cu tine, mi-am adus aminte”. Pozele primite de la Sis, cu toamna superba de la Sambata de Sus – ”Am ajuns si primul gand a fost la tine”. Nepotu-meu, pe care il vad crescand in filmulete primite de la Sis, si-l strang in bratele sufletului, de la distanta…

Dar toate astea, adunate, nu ne-ntorc. Le multumim celor care-au dezvoltat tehnologia – putem impartasi cu ai nostri tot, si-o facem des, mult mai des decat inainte de-a pleca. Pentru ca ritmul si normalitatea de-aici ne-au invatat sa pretuim altfel lucrurile care intr-adevar conteaza. Ne-au reasezat sistemul de valori. Ne schimbam, cu sigurata, mult.

Venitul in tara e din ce in ce mai rar. Vacantele se planifica altfel. Avem stegulete norvegiene pe dulap, pentru parada de Ziua Nationala. Si asta firesc, fara sa vina din nicio obligatie, pur si simplu pentru ca, la un moment dat, am zambit si-am simtit asta.

Sunt toate in suflet, dragii nostri dragi, amintirile, mirosul Craciunului care ne-abratiseaza pe toti, toaca batand la Sambata de Sus, Maramuresul toamna, incremenit in poveste, Sibiul meu, intr-o dimineata de primavara. Si-apoi langa ele se-aseaza cuminti apusurile superbe pe mare, plajele salbatice, orasul vechi cu case albe, pastrate atat de frumos, forfota din port, mirosul de peste si de mare, muntii din zari si-atat de mult verde de poveste, fetita prietenilor nostri, cu bratele incolacite dupa gatul meu, ”te iubesc toata ziua”.

Si mai e biblioteca de pe perete, care se tot intinde, si cu ea senzatia ca ne mutam, cu fiecare tura de carti, definitiv, cate-o bucata de viata…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *