Inventarele

„Si, ce lucrati acolo?” ma-ntreaba un bunic in aeroport, schimbam a doua propozitie, prima a fost de unde veniti.

Inevitabil raspund ca ne descurcam, suntem ok, raspunsul standard pregatit pentru toate conversatiile stupide deschise de oameni cu care nu te-ai vazut in viata ta sau cu care ai mult prea putine tangente dar care incep, direct, inventarul. Continua bunicul, fara sa-l intreb, copiii sunt in America, nepoatele vin la noi in vacanta, ei n-au timp, sunt prinsi cu serviciul, urmeaza lista, joburile, casa, masina, tot inventarul de fericire iluzorie cu multe camere si multi cai putere si copii cu gadgeturi ultimul tip si vacante inghesuite 3 luni intr-un apartament de la etajul 9 al unui bloc din Bucuresti.

In tara, medicul, un specialist reputat si altfel impecabil profesional, incepe conversatia cu exact aceeasi intrebare, „lucratul”, apoi nu intelege ce m-a apucat sa-mi fac pur preventiv niste analize, pentru o afectiune pe care o are si mama si care de cele mai multe ori e ereditara, de ce tin neaparat ca doar n-am patit nimic, zic nu, n-am patit, dar mama n-a facut nimic, preventiv, si a descoperit boala cand era la un pas sa-si piarda un ochi, si stiti, la un moment dat vine un copil, si boala asta e un risc deloc mic in sarcina, si e bine sa stiu, „iti scriu, bine, daca vrei tu neaparat”.

Pfuuuuuuuuu

Am venit de doua zile si daca n-as fi venit cu treburi si sa-mi vad oamenii, oamenii dragi, oamenii mei, daca n-ar fi lucrurile asezate asa m-as urca in primul avion inapoi.

In tara in care nimeni nu te intreaba ce „lucrezi”, ci doar daca iti place cu adevarat ceea ce faci.

In tara in care timpul cu familia e sfant, parintii isi urca pruncii in rulote si colinda impreuna cu ei.

In tara in care copiii sunt incurajati, la scoala, sa-si dezvolte cat mai multe aptitudini practice, pentru ca la majorat sa se poata desprinde si sa se descurce fara probleme pe cont propriu. Continuarea studiilor e o optiune, nu o obligatie, copiii sunt incurajati sa-si ia joburi usoare de la varste mai mici, pentru a-i responsabiliza, iar satisfactia profesionala se masoara in implinirea de la finalul zilei de lucru, indiferent de job. Doar sa fie ceva care sa te faca fericit.

In tara in care bunica nu e mama, e cel mult bona part-time cand e nevoie, si-n care parintii primesc prin lege zile libere platite de la serviciu pentru a-si insoti copilul la gradinita, in primele zile, pana se acomodeaza.

In tara in care nu exista vacante fara parinti si copii crescuti prin telefon, de bunici aflati la multi kilometri distanta, pentru ca mami si tati sunt ocupati sa adune lauri profesionali nu sa-i construiasca pruncului amintiri.

În tara in care omul, daca are nevoie de 3 camere, isi construieste exact 3, nu 7, sa-i arat eu la vecinul, ca el are numai 6, sic!

In tara in care masina trebuie sa fie practica, de familie, nu limuzina si nu neaparat de brandul X, ca asa are si Costica si nu care cumva sa ne facem noi de ras.

In tara in care controalele preventive sunt obligatorii, nu optionale, unde te trezesti cu politia la usa daca ti-a venit hartia si nu te-ai dus la control.

În tara in care imparti cu prietenii amintiri de vacanta, nu amintiri cu stelele si dotarile hotelului, imagini cu obiective turistice, nu cu bufetul din hotel sau de pe vasul de croaziera.

In tara in care sucul natural costa mai putin decat coca-cola, pentru ca la cea din urma se adauga un soi de „taxa pe zahar”, menita sa descurajeze consumul de bauturi care-ti fac orice numai bine nu.

In tara in care nu doar ca nu are nicio relevanta ce „lucrezi”, dar nu conteaza nici cine e mama, nici cine e tata, nici ca vii „din Est”, exact la fel esti sustinut si motivat. Si cu asta am avut o problema, recunosc, ne-au invatat multe norvegienii despre cum e cu increderea in noi.

In tara in care etichetele nu se poarta la vedere, mobila e simpla si in majoritatea cazurilor din Ikea, copiii stau in fund in curtea gradinitei si se joaca si nimeni nu se isterizeaza ca iau, pfuuuuuuu, microbi, sedintele cu parintii sunt individuale si nu sunt criticate partile negative ale copilului, ci reliefate si apoi stimulate cele bune.

In tara in care hainele trebuie sa fie neaparat comode, se incalta tocuri rar spre deloc, copiii nu au voie sa manance dulciuri decat in week-end iar la gradinita, de ziua lor, nu duc dulciuri ci fructe pentru smoothie.

In tara in care nu urla muzica nici pe plaja, nici nu se revarsa pe strazi din nu-stiu-ce-masina-de-fite, pe plaja nu sunt nici sezlonguri, nici umblele, pfuuuu, nicio ghereta, frumusetea salbatica e acolo, perfecta, neatinsa.

In tara in care nu trebuie sa strangi din pumni si sa „demonstrezi”, e suficient sa-ti vezi de treaba si oamenii vad unde exista potential, il incurajeaza si-l valorifica.

Si da, in tara in care nu trebuie sa fii „cineva”, dar e foarte foarte important sa fii fericit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *