Ce bine c-am plecat cât încă mai suntem…

Am dat azi share la un apel umanitar. E soția unui fost coleg, cancer la ambii sâni, cumplit. Au două fetițe, speră și luptă. Costurile sunt nepermis de mari, într-o țară prea săracă în care totul costă, inclusiv ceea ce-n teorie, doar în teorie, e gratuit.

M-au revoltat multe în România, dar nimic mai mult ca lupta asta surdă, chinuitoare, să nu mori cu zile, de-a dreptul, într-un sistem în care tu ai fost soldat disciplinat, ai plătit ani și ani și ani contribuții și când ai nevoie să deschizi o ușă trebuie să-ți cauți mai întâi plicul, în buzunar, și nici măcar așa să n-ai vreun strop de garanție ca ieși de-acolo bine.

Bunicul meu a murit într-un spital românesc. Într-un spital ”de capitală”, plin de pretenții, la un medic ”de top”, la care ai mei au ajuns cu nu știu câte intervenții. Tot un cancer era, iar tata spune că nu-l va uita veci pe medicul care a îndesat plicul în buzunar și-a garantat reușita operației, nici măcar un ”încercăm”, un ”vedem ce putem face”, nu, cu certitudine ”garantez că o să fie bine”. La câteva zile după operație, s-a stins.

Soacră-mea avea dureri cumplite de cap, și-a luat la rând o serie de specialiști buni și super-recomandați, în cabinete private, care i-au spus, unul după altul, că are probleme cu stomacul. Într-o zi s-a trezit cu dureri înfiorătoare de cap și vărsături, a sunat la salvare și-a ajuns la urgență. A stat 4 ore în fund, pe un scaun, ca să afle că nu merge tomograful. Nu era în vreun orășel la cucuieții din deal, ci într-un spital universitar în care tot felul de autorități se înghesuie, periodic, la zâmbit în poze și la tăiat de panglici.

A doua zi a fost dusă cu ambulanța la Cluj, iar tomograful a arătat o tumoră gigant pe creier, operație de urgență, ore. După două săptămâni, s-a întors în spitalul de acasă unde, după o lună, familia a fost informată că perioada maximă de internare pe secția de neurochirurgie, prevăzută în lege, a expirat. Drept pentru care familia a primit acasă un bolnav operat pe creier, la pat, care se alimenta și respira printr-un tub.

Soacra mea a stat un an de zile într-un centru de recuperare privat. Meritul, desigur, nu este al statului român, unde o viață întreagă a muncit și și-a plătit, disciplinat, contribuțiile la sănătate. Evident că pensia ei n-ar fi acoperit costurile în veci, iar alternativă în sistem de stat n-a existat. Nu are rost să mă întreb, retoric, ce fac oamenii pe care, în situații de genul ăsta, nu-i poate sprijini nimeni.

Datorită îngrjirilor primite în centrul de recuperare privat, soacra mea este astăzi un om cu o viață relativ normală. Spun normală pentru că se poate deplasa și-și poate acoperi singură nevoile de bază. Spun relativ, și este un termen soft, pentru că de ”bine” ce i-a fost montat tubul prin care se alimenta și respira, când i l-au scos au trebuit să-i taie o coardă vocală. Așa că soacra mea astăzi, în loc să vorbească, doar scrie…umple caiete întregi, da…

Mi-am cunoscut medicul de familie norvegian când am făcut o inflamație la picior. Când m-a întrebat dacă sunt de acord să-mi facă o injecție am zis că n-aud bine, cum adică să-mi ceară consimțământul. Când m-a întrebat de vreo trei ori, în timp ce făcea injecția, dacă mă doare, îmi căutam cuvintele printre nodurile din gât. Apoi, când m-a întrebat ce variantă de tratament aș vrea, mi-a expus trei, am zis că am greșit filmul și ne-am mutat într-o lume puțin SF. Desigur, am rugat-o să-mi recomande varianta pe care o consideră dânsa cea mai potrivită, dar n-a uitat să sublinieze că în cazul în care metoda nu dă rezultate neapărat să vin din nou și să încercăm altceva. Aveam, totuși, doar o inflamație la picior…

Am zis că poate am avut eu norocul unui super medic de familie, până când soțul meu a ajuns cu pisica la veterinar, VETERINAR, și după trei zile medicul a sunat să vadă dacă animăluțul e ok…

Desigur, încă de minunăm când auzim cazuri punctuale, o cunoștință care a făcut infarct, locuia la 60 de kilometri de cel mai apropiat oraș cu spital mare, și pentru că era distanță și afecțiunea extrem de gravă i-au trimis elicopter. Din momentul în care a sunat la ambulanță și până când a ieșit din sala de operație a trecut, pe ceas, o oră și un sfert. Absolut SF, știu.

Mi-aduc aminte periodic de toate lucrurile astea și de-o grămadă altele, cazuri de oameni morți cu zile despre care-am scris și-am tot scris în anii de presă, și eu, și-atâția și-atâția alți jurnaliști, cu suflet, cu revoltă, degeaba. Mi-aduc aminte în zile ca azi, gândindu-mă la încă un om care luptă din greu să trăiască, și mi-aduc aminte în toate zilele în care mă lovește un dor cumplit de dragii mei. E prețul pe care-l plătim, asumat, pentru că am ales să ne dăm o altfel de șansă.

Și-i mulțumesc lui Dumnezeu că am avut puterea și înțelepciunea de-a pleca din țară nu doar cât încă puteam da restart și clădi frumos. Ci că am plecat cât încă mai suntem, în primul rând…

P.S. În poză e tatăl unui băiat, mort în spital, unde a ajuns cu o tăietură la mână și de unde a ieșit în sicriu. Aprinde o lumânare chiar la biserica din curtea spitalului. Un caz despre care, odată, am scris…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *