Norvegia, un an. Increderea

Decembrie 2016. Ultima bucata de apus imbraca in poveste si-n binecuvantare manastirea de la Sambata de Sus.
Ma-ntorc din drum, mai privesc o data, inca o poza, manastirea, apusul acela, are locul asta ceva ce n-am gasit niciunde in alta parte, nicaieri n-am simtit mai multa pace, liniste, senin si binecuvantare. Peste cateva zile plec, am intrebari multe, necunoscut, alta tara, alta viata. Langa mine, mama zambeste. „O sa vezi, o sa fie bine”.

Am tot incercat sa rezum intr-un cuvant plecatul din tara, si da, cuvantul cel mai potrivit sa rezum anul asta este increderea. La 2.500 de kilometri distanta, o tara unde miturile spun ca e cumplit de frig si oamenii sunt reci m-a invatat ce inseamna increderea. Increderea in stat, in institutiile lui, in valori respectate.

Frigul e desigur un mit, acolo unde locuim temperaturile sunt mult mai mari ca-n tara, iarna. Faptul ca oamenii sunt reci e o alta stereotipie anapoda, sunt si-aici, ca peste tot, oameni cu care rezonezi si altii pe care nu ti-i doresti in preajma, dar nu, nu sunt reci, zambesc mult, imbratiseaza, ajuta cu bucurie, au mintea deschisa.

Iar tara te-nvata sa ai pur si simplu incredere in ea. Pentru ca stii ca daca ti-ai facut programare intr-o institutie la ora X ora respectiva se respecta. Ca functionarul te intampina zambind, ca iti raspunde rabdator la toate intrebarile, chit ca sunt multe. Oricum interactionezi putin cu ei pentru ca aproape tot se poate face online. Pentru ca stii ca medicul isi face datoria bine si fara spaga, pentru ca spitalul e spital nu focar de bacterii care te omoara cu zile, pentru ca nu-ti pui problema ca gradinita din cartier e mai proasta decat aia din centru, desigur nici poveste ca nu sunt locuri, pentru ca nu-ti faci griji, cand pleci de-acasa si vezi ca a nins afara, daca au curatat cumva drumul. Pentru ca vezi ca oamenii se promoveaza pe competenta si-atat. Pentru ca statul te sustine sanatos si cand devii parinte, si cand ramai fara job. Pentru ca respiri un aer mult mai putin poluat – cred ca se pot scrie carti intregi despre politicile lor de mediu – si pentru ca mancarea de la supermarket n-are un sir lung de E-uri pe etichete. Pentru ca micul intreprinzator e incurajat, si pentru ca nu te-ntrebi niciodata ce face statul cu banii din taxe si impozite, intelegi asta in fiecare zi din calitatea vietii.

Norvegienii isi iubesc extrem de mult tara, tocmai pentru ca au foarte foarte multa incredere in ea. E plin de steaguri agatate pe case, prinse pe barci, in geamuri, am zambit cand am vazut inclusiv stegulete in straturi de flori. „It’s a good country to live in” rezuma scurt profesoara de norvegiana, si-apoi ne povesteste despre traditiile lor cu drag, cu emotie.

Dezradacinarea e grea, nu, n-a fost simplu, iti lipsesc oamenii dragi, n-are cum sa fie altfel. Pe de alta parte, am constatat ca vorbesc cu ei mult mai mult si mai des (banuiesc ca asta se intampla cand incepi in sfarsit sa traiesti o viata, nu un job) si ca petrecem impreuna, in vacante, mult mai mult timp decat petreceam fiind in tara – atunci nu aveam, nu-i asa, timp. Ei sunt, desigur, si vor fi intotdeauna acolo, nu distanta separa oamenii.

Si-apoi, cand mintea e asezata si sufletul senin, se face loc in viata pentru oameni noi, oamenii potriviti, atunci cand trebuie.

As putea sa scriu un text lung despre cum vad Romania azi, dupa anul asta, dar intr-o zi am realizat pur si simplu ca nu ma mai preocupa asta. Ne uitam, fireste, la stiri – altadata ne consumam, acum mai discutam si cam atat. Revolta mea si increderea mea au murit in ziua in care am inteles ca tara nu se va schimba mult timp de-acum incolo. Prea mult timp, daca…

Ne-am refugiat cumva intr-o zona de confort? Poate. Sunt destui care arunca cu pietre – ati plecat, noi ne luptam – si-apoi iti vorbesc la nesfarsit despre frustrarile acumulate acolo. Cred ca avem in primul rand fata de noi datoria sa facem sa ne fie bine – noua si oamenilor nostri, si daca binele asta inseamna mutarea la niste mii de kilometri distanta, iti urmezi pur si simplu drumul. N-ai o mie de vieti si nu, nu-ti traieste nimeni viata ca sa stie cum e mai bine pentru tine.

Oricui vrea sa plece ii spun sa aiba curaj si sa aiba incredere. Extrem de putini din cei care pleaca aleg sa se intoarca. Odata ce tara adoptiva ti-a castigat increderea, nu-ti vine pur si simplu sa te mai uiti inapoi. „La ce?”, vorba tatalui meu.

E-un an. E sfarsit de decembrie 2017, in zare zapada imbraca Fagarasul, clopotele bat, la Sambata de Sus incepe slujba. Urc zambind, cu senzatia ca pasii se-aseaza peste fluturi. Ca ma-ntorc dintr-o calatorie in care am aruncat, rand pe rand, o gramada de saci cu pietre pe care ii purtam in barca. Sufletul e usor, barca aluneca lin, in mare e albastrul bisericii mari.

Rand pe rand, intrebarile si-au primit raspunsurile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *