Afară din bulă

”Apăi tu copilă, să știi că ai nimerit într-o casă de oameni buni”. Bunica râde, și râsul ei miroase a toată copilăria mea.

Povestim pe-ndelete – despre viață, despre moarte, despre copiii ei care n-au copii, despre recolta de anul ăsta, despre rugăciunile rostite cu cruce largă la fiecare început de apus. Învârte râzând un fir de lână pe deget, ”hai să-ți arât războiul, acolo țesem, țese noră-mea, mai țes și eu”, și-apoi iar viață, iar priviri cu senin, știuleți de porumb agățați de grindă, brațe deschise în îmbrățișări largi, rost, rosturi, credință și amintiri.

Îmi vine cumva s-o strâng în suflet și să nu-i mai dau drumul, s-o așez cu grijă printre imaginile cu satele Maramureșului, pe care le bat de câteva zile. Pe ea, pe copiii ițiți de după fustele înflorate ale mamelor, pe toate bunicile cu baticuri înflorate, pe bunicii aplecați ușor de spate, răsăriți de după câte-o claie zdravănă de fân.

De câteva zile, n-am auzit pe nimeni vorbind de niciun politician, nici măcar de debate în buza uliței ori în poarta casei n-am dat. La cum vuiesc TV-urile și la cum urlă Facebook-ul ai zice că țara asta gonește de nu se mai oprește, că veșnic arde câte ceva, că ne-am născut pentru a dezbate, că nici să respiri cum trebuie nu poți până nu vezi ce-a mai zis X, ce-a mai făcut Y, ce-a mai declarat nu știu cine, haț, încă un subiect numai bun de mestecat online pe toate părțile.

Și-apoi ieși din bulă și realizezi că-n țara simplă nu doar că lumea habar nu are ci și că pur și simplu nu vrea să aibă habar. Viața înseamnă altceva, curge după reguli simple, oamenii sunt senini, împliniți și blânzi, fericirea e fără pretenții, e fericire și-atât. Afară din bulă pur și simplu se trăiește.

Copiii n-au, slavă Domnului, telefoane care să le înlocuiască prietenii. Au timp să alerge și să-și julească genunchii. Mușcă cu poftă din câte-un măr cules direct din livadă sau din câte-un colț de pâine caldă. Își ajută părinții în gospodării și nu-și dă nimeni ochii peste cap, dar vai, exploatare, să sunăm repede niște inutili de la nu știu care autoritate. Dragostea se definește simplu – un prunc în fața unei porți de lemn, îmbrățișând genunchii sau mijlocul sau umerii mamei.

Cei mari își fac case cu părinții în curte sau cât mai aproape de ei, de drag și din inimă, nu, n-au auzit nici de independența educată cu nu știu câte cărți de dezvoltare persnală, știu doar de familie, Slavă Domnului, cât mai unită și cât mai aproape.

Seara, oamenii se strâng în porți și discută. Nu, nu despre nu știu care declarație a nu știu cărui ”mare” om politic. Discuțiile sunt simple – despre viață, despre moarte, despre recoltă, despre vreme, despre Ion al Aniței căruia i-a murit nevasta și o rămas cu trei copii, săracul, să vedem cum facem să-i dăm și noi o mână de ajutor.

Indiferent cine trece pe stradă, că e de-al locului sau străin nimerit prin zonă, se dă politicos ”bună ziua”, ”bună seara”. Dacă trece cumva preotul satului, copiii, când salută, își scot căciulile de pe cap. Respectul e simplu, viața curge, e viață, nimeni nu ia pilule antistres și nici pastile pentru imunitate pe bază de plante.

Oamenii te-ajută chit că e prima dată când te văd în viață și probabilitatea să vă reîntâlniți tinde spre 0. Te-ajută pur și simplu, și-o fac cu-așa un drag, și-ți zâmbesc, și te prind de mână, te uiți la ei și-nțelegi că de fapt lucrurile care contează în viață sunt extraordinar de simple, că rețeta pentru fericire n-are musai opt pagini, corp 12, arial, 1000 de likeuri pe Fb, e scurtă de tot, cât o inimă de copil care-i îmbrățișează mamei genunchii, în pragul unei porți maramureșene, cât doi ochi albaștri de bunică senină, în tinda unei case cu oameni buni.

Afară din bulă e viață. Mă-ntreb de multe ori, de ce nu ne-o-ngăduim, de ce nu ne-ngăduim, oare?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *