Româniile mici de peste tot. Țara și inima lui nea Emil

E ploaie pe Heathrow, ceață și ploaie, vestita vreme londoneză care îți bulibășește tot programul de-ajuns acasă cu două escale, nu trei, cu bătăi de suflet mai largi, nu cu nerăbdări strivite între un panou cu zboruri și altul, iar s-a decalat, Paștele mă-sii de vreme, de Tarom, de nerăbdări, de dor de-ai tăi.

Avem, noi, românii, un fel de-a ne vedea și de-a ne auzi în toate colțurile lumii ăsteia mari, parcă simți că trebuie să te-așezi nu aici ci trei rânduri de scaune mai încolo, cât să auzi, să simți înainte să auzi, tot năduful rostit apăsat, românește, ”S-a dus dracu trenul nostru, nevastă, iar ajungem dimineață la Craiova, mama lor de nenorociți, iar întârzie, asta e”.

Nea Emil învârte nerăbdător telefonul, îl plimbă dintr-o parte în alta, de parcă aparatul mic, ”din ăla vechi, nu prostiile astea de-au apărut acum, domnișoară”, el, telefonul, ar fi vinovat de toate tristețile lui, de după-amiaza cu ploaie și ceață, de întârzierile – prima, a doua, a treia – Taromului de pe panoul de zbor.

”Fata mea, nu te superi că-ți spun așa, că ești de-o vârstă cu fiică-mea aia mare”, cum să mă supăr, nea Emil, mi se strânge inima când îi văd ochii tot o lumină când vorbește apăsat, cu toate dorurile lui prinse în trei ore de întârzieri, și ploaie, și ceață, ”fata mea, copiii mei, toți au plecat, domnișoară, au plecat, asta e”.

Vorbim de tară, puțin, nu mult, cât s-o trecem prin toate stările, s-o înjurăm în barbă pentru că ne-a aruncat între avioane, între zboruri, între nerăbdări, între doruri de-ai noștri și bucurii numărate în revederi, și-apoi o iubim amintindu-ne copilării, sărbători, iar ai noștri, ”fata mea, copiii mei”, apăsat, cu tremur, cu dragoste. Ne curg apoi viețile în cuvinte simple, de parcă ne-am ști de când lumea și pământul, parcă-am fi trăit la două străzi și la cinci doruri distanță.

”Nu știu, și copiii ăștia ai mei, două fete am, amândouă sunt aici, în Londra, și le-am spus, le-am spus, domnișoară, să nu plece, ce le trebuie lor străinătate, că aveau și aici tot ce le trebuia, nu le lipsea nimic, da nimic. Eu am lucrat și înainte de Revoluție, și în Irak, și în Kuweit, să le fac, să nu le lipsească, și ele au plecat, întâi una, apoi cealaltă, au copii, copiii merg la școală aci, în Londra, merg și numai acasă mai vorbesc românește”.

Iar țara, trecută prin toate stările, ”mama lor de guvernanți, în loc să mă bucur de nepoți alerg cu nevastă-mea de la un avion la altul, acu am stat o lună, aștept să se pensioneze nevastă-mea, eu sunt pensionat, și până la urmă om veni și noi și-om sta aici, ce să facem acolo, cu toată agoniseala, fără copii, fără sufletul nostru, fata mea?”

”Știi că acolo unde stau fetele, pe strada aia, casă lângă casă, sunt numai români? E plin de români, numa tineret, domnișoară, copii, și-mi spune nepoată-mea Bunicule, să nu mai pleci, și simt așa, cum să-ți spun, simt că mi se rupe inima, da, asta e”.

Telefonul se plimbă mai repede dintr-o mână aspră în cealaltă, eu mi-aduc aminte de doamna Gabi, astă vară, tot un aeroport londonez, tot copii plecați, tot mâini frământate a dor și-a dragoste. Îi văd palma trecută ca o umbră peste pozele din portmoneu, ”uite, fiică-mea, aici e la nuntă, aici cu nepotu-meu, Doamne, fata mea, ce nepot frumos am, să-l vezi cum se bucură când vin, numai cu mine doarme, să nu mai pleci, tuuuuu buuuuuuuni. Fata mea, să nu te superi că-ți spun așa, da ești aproape de-o vârstă cu fiică-mea, du-te liniștită și lasă-ți bagajul, lasă astea aici, am eu grijă de ele, ia să-i scriu repede un mesaj la bărbatu-meu, să-i spun că am găsit o româncă, să nu-și facă griji, ne trece timpul repede”.

Mergem spre un magazin, ne prinde o doamnă de mână, ”v-am auzit că vorbiți românește, mă așteptați și pe mine, numai să-mi iau bagajul de la bărbatu-meu”, tot copii la Londra, câteva ore în aeroport, alte vieți povestite pe repede înainte.

Mi-aduc aminte de Loredana, chelneriță la restaurantul hotelului din Portugalia, ”v-am auzit vorbind românește, de unde sunteți, și voi sunteți plecați, eu sunt din Vrancea, daaaaaa, am plecat de mulți ani, păi cum de ce, parcă n-ați ști și voi cum e țara aia”, de mașina oprită într-o intersecție din Spania, căutând hotelul, vorbim engleză, omul se uită la numărul de la mașină și începe să râdă, ”da putem vorbi românește, hai să vă explic”, de primul om care se oprește lângă noi în Grecia, când ni s-a stricat mașina, ”v-am văzut numărul, am văzut că sunteți români, spuneți, pot să vă ajut cu ceva?, de singurul restaurant deschis pe-o insulă norvegiană ”mi s-a părut mie sau vorbeau românește între ei, nu nu ți s-a părut”, ”am auzit bine? Vorbiți românește?”, și râdem, alte vieți spuse pe rapid, ”e restaurantul nostru, am venit acum 14 ani, da, suntem așezați, să știți că v-am făcut și reducere, nu, nu-i nicio obligație, sunteți români de-ai mei, așa mă bucur”.

Româniile mici de peste tot și noi, cu-n fel anume de-a ne vedea și de-a ne auzi în toate colțurile lumii ăsteia mari.

”Nea Emil, ia să vedem, s-a mai afișat ceva?”, nea Emil se ridică sprinten, ”să știi că data trecută tot așa ne-au ținut, trei ore, da ce știi, de data asta poate-om avea noroc”. ”Și vă e bine acolo, în Norvegia”, mă-ntreabă soția lui, ”vă e bine așa, departe de casă? Plecați toți, ce v-o fi apucat, nu știu, plecați și-ajungem să plecăm și noi, după voi, vaaaai, că mi se rupe sufletul când vă văd, așa tineri, așa frumoși și-așa departe”.

Pe Heathrow se ridică ceața, a aterizat Tarom-ul, în sfârșit, nea Emil, poate totuși prindeți trenul ăla, ”E, fata mea, și dacă nu-l prindem, asta e, stăm în aeroport, plecăm dimineață, doar nu ne grăbim, oricum nu ne-așteaptă nimeni acasă”.

Pe Otopeni, din toată marea de oameni strânsă la ”Sosiri”, nu-i văd decât pe-ai mei, zâmbind.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *