Împăcarea mea cu România

Am fost foarte supărată pe România când am ales, definitiv, plecarea. Imediat e un an, am trecut printr-o grămadă de stări, până-n ziua în care mi-am dat seama că undeva, pe-un drum, lucrurile s-au așezat.

Am fost extrem de revoltată când am plecat din țară. Mă scotea din sărite tot, și mai tare după ce am început să văd cum funcționează sistemul de aici, instituții, politici publice, tot. Comparam, inevitabil, cred că în primele luni cel mai des am rostit ”Mă, da la noi de ce nu se poate?”, uite cum fac asta și asta și asta.

În vacanțe am avut aceleași stări, mă enerva aproape tot, de la chelneri la gunoaiele de pe marginea drumului, nu era prieten pe care să-l văd și care să nu-mi povestească cum nu merge acolo și acolo și acolo. Ne revoltam împreună, făceam din nou comparații.

Și-acum povestim, normal, inclusiv despre ce nu merge, multe, foarte multe. Doar că într-o zi am realizat că n-o mai fac cu revoltă, sunt discuții, pur și simplu, despre o țară care e așa cum e, nefardată aiurea, pe care n-o s-o schimbe nici revolta mea nici a altora, mult, mult mai supărați pe ea decât mine. Culmea, am realizat asta după o zi de povești cu niște prieteni norvegieni, și despre România, printre altele. Oamenii văzuseră tot felul de reportaje la televizor și întrebau – chiar așa e – că cerșetori, că sărăcie, că mafii, că altele de genul. Și le-am povestit cum am văzut-o eu, ca ziarist, ca cetățean, și rele, și bune. Fără patriotisme duse la extrem, absolut aiurea, și fără să mai simt că iau foc când vorbeam despre ce-i rău. Cu bucurie când le-am povestit despre oameni care contează și locuri în care se oprește timpul.

Am înțeles, atunci, că nu mai sunt supărată pe țara mea. Că e așa cum e, cu bunele și cu relele ei, și că n-are s-o schimbe nici revolta mea, nici a altora ca mine, mult timp de-acum înainte. Că-s chestiuni mult mai importante în viață decât să-și irosești timp și energie revoltându-te pentru lucruri pe care oricum n-ai să le schimbi.

Că nu poți schimba țara, dar poți alege unde și cum să-ți trăiești viața astfel încât să simți că ți-e, deplin, bine.

Din dependența de știri a rămas un singur jurnal, seara la 7, pe o televiziune generalistă. În rest, nu mă mai uit la știri, nu pentru că m-ar scoate ceva din sărite, ci pentru că pur și simplu nu mă mai interesează. Cred că-n viață sunt cu certitudine lucruri mult mai importante decât aberații debitate de politicieni, mafiile n-o să le stârpim noi (idealismul e mișto, dar totusi…), îmi fac cruce când mai văd câte-un om distrus de felul cum nu funcționează lucrurile în țara aia, și-apoi îmi văd de-ale mele. De viață, pur și simplu.

N-am mai avut nicio tresărire nici când am văzut din nou lume în stradă, nici când am văzut cum arde Facebook-ul, într-o direcție sau alta, că, spre exemplu, se modifică legile justiției. Recunosc, am citit știrea în diagonală, nici măcar curiozitatea să deschid proiectele n-am avut-o. La fel cum nu mai am nici măcar curiozitatea să deschid o grămadă de alte titluri.

Am înțeles că nu noi schimbăm țara, dar cu siguranță ține de noi să ne clădim individual astfel încât să ne fie bine. Nu schimbăm lumea, dar ne construim în fiecare zi pe noi. Iar idealismul poate fi direcționat înspre lucruri care într-adevăr merită, care fac sens.

”It’s my country and it will always be my country, but that’s all”, asta le-am spus prietenilor nostri norvegieni, pe final de discuție, când m-au întrebat dacă mă bate vreun gând ca la un moment dat să mă întorc. Țara exact așa cum e, cu bunele și cu relele ei, asumată. Dincolo de toate problemele ei, acolo sunt oamenii nostri dragi, și mai sunt câteva locuri de care n-am să mă satur niciodată. Astea rămam în suflet și-n timp, indiferent în ce colț de lume ajungi, și e firesc să fie așa. De întors înapoi n-am să mă mai întorc cu siguranță niciodată, dar o să vin ori de câte ori simt că mi-e tare, tare dor de oamenii mei. E acasă, la fel cum și-aici e acasă. Pentru că și-acolo și-aici e câte-o bucată de suflet, iar acasă e, nu-i așa, exact acolo unde ți-e inima.

La vot, la alegeri românești, n-am să mai merg niciodată. E exact același feeling ca în cazul revoltei că nu merge aia și aia și aia. Pentru ce?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *