Ziua din urmă, viața dintâi

Pentru fiecare pas e un timp, pentru fiecare inimă un loc, pentru fiecare întrebare, un răspuns la momentul potrivit. Pentru toate, o viață. O singură viață.

Vine o zi când nu te mai uiți obsesiv la ceas, când viața nu se mai trăiește în deadline-uri, când timpul e timp pentru tine, când viața e viață, nu job.

Vine o zi când uiți telefonul pe silent, cu ochii la un apus cât o inimă, cu inima încremenită în ochii unui om drag.

Vine o zi când pleacă oameni și nu te mai întrebi obsesiv de ce, când rămân doar cei care contează, când înțelegi cât de mult contează cei care rămân.

Vine o zi când te trezești umblând prin ploaie, zâmbind, când ai timp să-ți asculți pașii, ploaia, gândurile și inima.

Vine o zi când o iei agale, desculț, prin iarbă, în curtea mirosind a povești cu bunici, a copilărie și-a amintiri.

Vine o zi când în bagajul de vacanță pui mai puține haine și mai multe cărți, când ratezi câteva muzee doar din bucuria de-a te plimba ore în șir pe străduțele unui oraș vechi. Când uiți de tine într-un anticariat ca o poveste.

Vine o zi când ai timp să te-ntorci cu dor și cu bucurie în locuri în care ți-ai lăsat sufletul. Timp fără timp, lumină și magie.

Vine o zi când cafeaua are gust de inimă, povestită ore în șir, lângă un om pe care-l strângi în suflet de-o viață.

Vine o zi când timpul e-al tău și-al oamenilor tăi, când nu-ți dorești decât să-i strângi în brațe și să le spui cât de mult contează și cât de norocos ești că Dumnezeu ți i-a așezat alături.

Vine o zi când realizezi că să fi copil mare uneori e incredibil de frumos. Atât de frumos, încât încerci să-ți dai timp pentru asta în fiecare zi.

Vine o zi când înțelegi că împlinirile sufletești sunt cele mai mari izbânzi în viață. Că niciun job de pe lumea asta nu-ți va strânge între povești sufletul. Că task-urile bifate cu succes nu înconjoară, protector, umerii, nici nu-ți zâmbesc când rotești seara târziu, mult prea târziu, cheia în ușa casei. Că fericirea nu se cumpără cu like-uri, și nici inima nu bate online.

Vine o zi când te trezești zâmbind pur și simplu, doar amintindu-ți ce frumos a fost atunci. Atunci când ai avut timp să trăiești și să-ți clădești amintiri.

Vine o zi când îi vezi pe-ai tăi strânși toți în jurul mesei, râzând, și înțelegi că-n clipa aia stă toată fericirea simplă, senină, adevărată.

Vine o zi când spui total neplanificat hai să mergem acolo, pui telefoanele pe silent și pleci, fără să te mai gândești că ai o mie de lucruri de rezolvat. Ce, nu e timp și mâine, și poimâine?

Vine o zi când înveți să spui mai des ”te iubesc” și ”Doamne, ce dor mi-a fost de tine”. Când nu te mai întrebi când a îmbătrânit un om drag și tu, unde-ai fost în tot timpul ăsta?

Vine o zi când nu mai există ”trebuie”, ”vreau”, ”eu”, ”acum”. Când nu mai ”arde” nimic”, doar o lumină în ochi, bucuria simplă, seninul din suflet, viața. Viața adevărată.

Vine o zi când îți amintești de dulapul bunicii, îl deschizi cu sufletul plin și descoperi minunile. Când te gândești ce frumoși vor fi copiii tăi înveșmântați în iile vechi de sute de ani.

Vine o zi când înveți să-ți ridici ochii spre cer în toate momentele care contează, să-ți ceri iertare și să mulțumești. Nimic nu se întâmplă, trebuie doar să știm să vedem, să înțelegem și să prețuim.

Vine o zi când spui ”până aici” și de-aici încolo viață. Ziua din urmă și viața dintâi.

P.S. M-a întrebat destulă lume dacă nu mi-e dor de presă. Nu mi-e dor, nu mi-am regretat decizia de-a renunța nicio secundă. E o opțiune, o asumare să trăiești un job, e minunat să trăiești o viață.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *