Fiș uit garnitiur, iu nou, frenci frais

Mă uit la țara mea natală și am de multe ori impresia că e exact ca un chelner din prea mare parte din restaurantele românești. Te tratează cu dosul, are tupeu cu carul, te fură la nota de plată și mai are și tupeul să te-ntrebe ce Dumnezeu nu-ți convine.

Câteva, scurtuțe:

Prima: Mă opresc într-o zi într-un restaurant din zona Bâlea-Cârțișoara, zonă turistică, Transfăgărășan, Bâlea Lac, peisaj, poveste, restul. Ca-n orice zonă turistică plină de pretenții pe hârtie, meniul e, cum altfel, doar în limba română. La masa de lângă se așează doi turiști englezi. Chelneri tot unul și unul, 20 și-un pic, gen. Vine primul la masă, englezii întreabă, firesc, cam ce scrie în meniul ala. Nu reușește să explice. Vine al doilea. Nici el. I uil col mai coligs, zice unul. Vine colega, englezul întreabă, calm, a treia oară, ce scrie în meniu. Fiș, explică fata, omul se luminează, în sfârșit pricepe ceva. Arată mai departe în meniu și fata explică – garnitiur. What? Garnitiur. Nu pricepe, lumina dispare instant. Iu nou, frenci frais. Aaaaaaaa. French fries, ok. Fish with french fries. Ole!

A doua, într-un restaurant din Hunedoara. Vine chelnerița: Ziceți! Un meniu, vă rog? Mi-aduce, comand. Apa plată aterizează pe colțul opus al mesei, una de 8 persoane, doar sticla cu apă, fără pahar. Mâncarea vine fara olivieră. Dacă se poate, vă rog…Ia una de pe masa de lângă, o trântește. N-are sare. Vă rog, dacă se poate, sare… Se întoarce la masa de lângă, de unde tocmai se ridicaseră două persoane. Bombăne că au lăsat dezordine, și ca nici sarea n-au fost în stare s-o puna la loc în olivieră (ăsta tupeu, frate). Nota mi-o calculează verbal. Cer bon, și deja cred că am întrecut bine măsura, la ce privire mi-a aruncat. Felul principal are un preț în meniu și altul, mai mare, normal, pe bon. N-a trecut salata. Recalculăm.

A treia: Anul trecut mergem în Bucovina, descoperim cu încântare un complex superb cu case tradiționale la Gura Humorului. Atenție la detalii, gazde impecabile, bucătărie la superlativ (le dau și link, AICI, nu, nu e reclamă, blogul ăsta n-o să aibă veci așa ceva), o încântare locul, oamenii. Până în ultima seară, când vecinul de lângă trage un chef cu lăutari, din acela monstru, ”să moară toți dujmanii, frățică, păi cum”. Până aproape de miezul nopții n-am zis nimic, apoi ne-am dus la proprietari să-i rugăm să vorbească totuși cu ei, a doua zi plecam, aveam drum lung, și să nu fi avut totuși în vacanță te odihnești. Femeia a ridicat neputincioasă din umeri, ne-a explicat că a sunat la miliție, degeaba, că vin și oricum nu le fac nimic, că-s prieteni, că nu e prima dată și cu siguranță nu va fi nici ultima, că niciodată nu le-a făcut nimeni nimic. ”Și azi e ziua nevestei, omul abia a venit din Spania, nicio șansă să se potolească”. Era așa de amărâtă doamna, gazdă excepțională altfel, am stat cu chiote, ”of, viața mea”, ”pentru șeful, să trăiască” și tot tacâmul până pe la vreo 4 dimineața.

Ne batem în piept cu frumusețile patriei de dimineața până seara, și nu-nțelegem, domle, cum dracu nu se-mbulzesc la noi, valuri-valuri, turiștii străini, când noi avem, uite, atât de multe să le oferim. Dar uităm că dintr-un aeroport încolo, oricare ar fi el, cu mașina ajungi tot pe drumuri praf, pe care se circulă într-o adevărată demență, și-apoi dai inevitabil de chelnerii exemplari ai patriei, cu puțin noroc numai de ei nu și de vreo unitate de primiri urgențe, mulțumită mâncării din farfurie, cu termen de valabilitate muuult depășit. Nu mai vorbesc de obiective turistice unde te împiedici de gunoaie și nu găsești nici măcar o toaletă funcțională, de funcționari comuniști, de faze gen geam trântit la ghișeu la 4 fără un sfert când programul se termină la 4.

Și, când ai noroc și dai de câte-un loc care, printr-o minune, nu are nimic din toate astea, ba e chiar ok din toate punctele de vedere, hop cu-n lăutar, o manea pe repeat și ”șeful” care-a dat suficientă șpăguță cât să nu-l întrebe nimeni de ce confundă o țară cu grădina lui din fundul curții.

Mi-am adus aminte de chestiile astea și de altele cu minunatul turism din țara lui Bulă în timp ce traversam, în drum spre Grecia, Macedonia, o țară cu aproximativ 2 milioane de locuitori, nici măcar stat membru UE, pe care am trecut-o pe autostradă de la un capăt la altul. Macedonia, nu vreun stat etalon în dezvoltare.

În Atena, un apartament în regim hotelier pentru patru persoane, la nici un sfert de oră de mers pe jos de Acropole, costă cât o cameră la 2 stele, la Mamaia, în vârf de sezon. Proprietarul ne bate la ușă într-o seară, se scuză că ne-a deranjat, nici măcar nu intră, a venit doar să ne aducă un suvenir și să ne spună că dacă avem nevoie de ceva stă la 5 minute distanță, putem suna oricând, fără probleme. La Acropole e coadă uriașă la bilete, tragem aer în piept, sigur avem de stat vreo 2 ore la câtă lume e, nici poveste, în 20 de minute suntem la casă, una din cele 5 case de bilete deschise, 5!!!!!!

Pe insulă, recepționera ne conduce până în camera de hotel, pe plajă nu urlă muzici, nu te-mpiedici nici de alge, nici de mizerie, nici de cefe late, nici de iuby, nici de accesorii care nu se pot bronza fără 7 straturi de rimel, vreo 2 de tuș și măcar 3 de fond de ten.

Nu mai scriu despre personalul din restaurante, despre personalul de peste tot, în general, nici despre faptul că primești bon fiscal și la taraba cu fructe și pentru un magnet de frigider. Nu-i prima dată când venim în Grecia, nici ultima, cu siguranță, și de fiecare data înțeleg de ce țara asta are peste 23 de milioane de turiști anual și încasările din turism, un sfert din PIB.

Mă rog, engleză vorbește până și nenea care închiriază șezlongurile pe plajă, un domn la 70 plus, lejer.

Engleză pe bune, no fiș, no garnitiur, no frenci frais. Ole!

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *