Alina mea. No distance, no time, friends forever

Pe Alina am cunoscut-o acum niste ani, la un caz social despre care am scris. Un tata isi crestea singur cei 7 copii, dupa ce ii murise nevasta. Alina a devenit, pentru copiii din varful dealului, si sora mai mare, si prietena, si mama.

Mult timp, Alina mea a batut cararea spre casa cat o cutie de chibrituri, dincolo de care curgeau cruci de cimitir. Dupa serviciu, urca si facea cu copiii lectii, le-a dus mancare, haine, rechizite si foarte multa dragoste. I-a dus in casa parintilor ei, o casa mare si frumoasa, i-a bagat in cada pe rand, i-a spalat si i-a curatat de paduchi. A simtit ca are cumva o menire, dupa ce copiii aia au ramas doar cu tatal lor si cu bunul Dumnezeu.

Am cunoscut-o cand le-am facut copiilor povestea, pentru ziar. Avem si-acum emotii cand ne-amintim cum ne-am simtit pur si simplu, din prima clipa. Copiii traiau intr-o casa cutie de chibrituri, sapte suflete si-un singur scaun. Dupa ce-am scris, m-am dus si le-am cumparat scaune. Cand am ajuns, Alina m-a imbratisat tare, parca o vad si-acum, cu-n aparat foto la gat, si sunt, de-atunci, niste ani.

Dupa ce am povestit cu copiii, m-a prins de mana, “pun pariu ca n-ai mancat nimic azi, esti tot pe drumuri, nu pleci pana nu te opresti la noi, ne-asteapta mama cu masa pusa”.

Alina e prietena mea de-atunci. Au trecut niste ani, de vreo patru a plecat din tara, anul asta si eu. La cum inrosim telefonul, cu orele, ai zice ca din Germania pana-n Norvegia nu-i mai mult de-o ora, o poveste si-un pumn de minuni, doi pasi, ca-n anul in care am urcat impreuna dealul, spre casa cutie de chibrituri. Cand am cunoscut-o, imbratisarea baiatului ei abia-mi trecea de genunchi, acum e flacau in toata firea, azi cand m-a strans in brate am realizat ca azi-maine e mai inalt decat mine.

Stam in curtea parintilor ei, doi oameni fericiti ca-i au, macar in vacante, acasa. In alta tara le-au plecat ambele fete, nepotii si-o bucata mare de suflet, dupa ei. Pe o bucata de perete, tatal a pictat un colt de mare, pentru ca Alina mea iubeste atat de mult marea. Cand vine acasa, sa intoarca privirea, sa vada marea, sa zambeasca si sa fie fericita. Stam cu totii in jurul mesei, povestim despre noi, despre viata, despre sperante, despre oamenii care conteaza, oamenii care raman. “Stii ca la noi esti acasa, asa ca daca iti trebuie ceva nu ceri, te duci, deschizi dulapurile si cauti, ca doar asa se face cand esti acasa” explica mama zambind, intre o imbratisare, o privire ca un cer senin si-o vorba inteleapta, rostita cu dragoste.

Mai tarziu, ne oprim pe o terasa de pe care se vede splendid o veche asezare saseasca, dealuri de poveste dintre care rasar acoperisuri vechi si turnul unei biserici fortificate. E exact Transilvania mea din suflet, inima ei bate toata in imaginea asta. Alina e invelita toata in salul meu maramuresean, rade, facem poze, ne-aducem aminte, ne stragem mainile tare, ni se umezesc ochii. E un om exceptional pe care am avut sansa sa-l cunosc facand presa, un om bun, pur si simplu, bun intotdeauna, si-n curtea cu colt de mare pictata, si-n varf de deal, si la mii de la kilometri distanta.

Avem o familie, doi bunici care-si cresc singuri nepotii gemeni, abandonati de parinti, bunica somera, bunicul pensionat pe caz de boala, dependent de dializa. Bunica e prietena Alinei de ani, asa am cunoscut-o, nu scrii de ei, m-a rugat, eu plec, poate se gasesc oameni care sa-i ajute, era cu inima stransa, pana sa plece din tara a fost, si pentru gemenii bunicii, a doua mama. Am scris, si de cand am scris nu e Craciun si nici Paste la care sa nu ajung la bunica. Alina rade fericita intr-o zi, cand povestim despre asta la telefon, stii, de Craciun eu n-am fost in tara, nici n-am stiut ca ai fost la ei, eu le-am facut pachet, din Germania, si le-am trimis, doar e Craciunul, n-a fost Craciun sa nu le pregatesc ceva.

Primele raze de apus curg peste salul maramuresean, Alina rade, eu ma gandesc cat de norocoasa sunt pentru ca merg prin viata langa oameni ca ea. Restaurantul se umple de lume, doamne trecute de prima tinerete, au un eveniment, le vad intrand de mana, imbratisate, razand. Apusul imbraca turnul bisericii vechi. In restaurant, vocile doamnelor se unesc si, in tacerea unei clipe cat un million de fericiri fara cuvinte, se-aude intai timid si-apoi tot mai tare, tremurat, cu emotie, din inima, “Ciobanas cu trei sute de oooooooi”.

E-un timp pentru amintiri, pentru emotii, pentru dragoste, pentru oameni care conteaza, pentru oameni care raman.

No distance, no time.

Just friends forever

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *