Timpul valoros, punctul final, oamenii mei

Scriu textul asta dupa una din cele mai frumoase perioade pe care mi le-am ingaduit in ultimii ani.

In ultima luna, in prima mea vacanta de vara de cand am plecat definitiv din tara, mi-am dat timp cat nu mi-am dat in 15 ani de jurnalism pentru oamenii cu care n-am avut niciodata timpul pe care-l meritau, prea prinsa fiind cu dramele altora, cu trairile altora, cu vietile altora.

Cumva, mi s-a parut intotdeauna normal, si nu era, sa-i pun pe-ai mei pe hold doar pentru ca oamenii despre care scriam aveau probleme si-aveau nevoie. I-am pus pe hold seara cand si-ar fi dorit sa ne-auzim in voie, in week-enduri si-n vacante cand vorbeam prea mult cu surse si prea putin cu ei, i-am pus de prea multe ori pe hold de sarbatori cand aveam de facut stiri, in toate momentele in care ar fi trebuit sa fiu cu ei si n-am fost.

Le-am trait oamenilor despre care-am scris povestile, dramele, bucati intregi de viata, am ras cu ei, mi-am sters lacrimi, i-am imbratisat, i-am incurajat. Cred in continuare ca nu exista meserie mai frumoasa in toata lumea asta, ca jurnalismul este despre oameni si menirea omului de presa este sa fie in slujba lor, dar astazi, uitandu-ma inapoi, la anii in care am facut din meserie o viata, stiu ca niciodata n-am sa mai duc un job, oricare ar fi el, dincolo de usa biroului, si ca nimic n-o sa ma mai faca sa vad doar jobul si sa nu stiu sa-i privesc asa cum merita pe oamenii care conteaza.

Cand am decis sa renunt la presa, am avut cumva, fara sa le-o spun niciodata, un sentiment de vinovatie fata de oamenii despre care-am scris, care-au avut incredere, care si-au pus sperante. Am simtit pe undeva ca las un capitol neterminat, ca as mai fi putut face, daca, totusi, poate.

M-am gandit mult la asta in ultimele luni, fara sa-mi doresc, vreun moment, sa ma intorc. Din reflex, am mai ascultat, am mai dat cate-un sfat. Abia acum, dupa lunile astea si dupa luna asta plina cu oamenii mei, pot spune cu certitudine ca am inteles, am inteles ce pret am platit in toti anii astia, ce n-am trait traind pentru altii, si-am mai inteles ca, daca e sa am sentimente de vinovatie, ar trebui sa le am fata de oamenii mei, pentru ca sacrificiul l-am facut cu ei, nu cu ceilalti.

Nu mai dau nici sfaturi, nici nu mai ascult. Intr-o zi am stiut pur si simplu ca tot ce-a fost in anii astia e definitiv gata, ca a fost mult, cu prea mult suflet, cu prea multa daruire, destul. C-au fost anii lor si de-acum inainte sunt anii mei, ca am putut pana aici si de-aici incolo pur si simplu nu mai vreau. Vreau luni, ani si vieti exact cum a fost luna asta, sa traiesc o viata, nu un job.

Habar n-am cat am vorbit cu oamenii mei in luna asta, cu siguranta cat n-am facut-o in ultimii ani, adunati. Nu m-am mai uitat nici la ceas, am pus de fiecare data telefonul pe silent, ne-am amintit mult, am ras cu lacrimi, am plans de emotie, zile, nopti, am luat la pas locuri fara timp si colturi de rai. Oamenii care-au contat raman definitiv, chit ca multi dintre ei sunt “castigati” in anii de presa. Pentru ca am stiut, si eu, si ei, sa vedem, dincolo de joburi, oameni.

Am cunoscut enorm de multa lume in anii astia, si stiu ca doar oamenii care intr-adevar au contat au ramas. Se-ntampla sa ne doara plecari si usi inchise doar pentru a realiza, la timpul potrivit, cat bine ne-am facut intorcand cheia, cat rau ne-am fi facut daca n-am fi agatat, in ceasul potrivit, lacatul. Si daca undeva gresim, cu siguranta Dumnezeu va sti sa ne arate, la momentul potrivit, ca cineva bate si ca o usa trebuie redeschisa.

“Timpul petrecut cu familia valoreaza fiecare secunda” scrie mare pe peretele unor oameni extraordinar de dragi, descoperiti in anii de presa, castigati pe toata viata. Luna asta a fost un timp extraordinar de valoros, pentru care ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare secunda. Pentru ca stiu ca, prin oamenii pe care ni-i aseaza alaturi, Dumnezeu ne arata cat de mult ne iubeste.

Ca un om care-a trait 15 ani un job, nu o viata, ii spun oricui face asta si are impresia ca-i normalitate si fericire sa se opreasca pana nu e mult prea tarziu. Pana nu afla ca un parinte nu mai e si se intreaba cat a fost cu el in ultimii ani. Pana nu creste copilul si, adult fiind, nu va avea amintiri cu parinti pentru ca parintii au trait cu impresia ca a avea totul, mai putin pe ei in fiecare moment cu el, inseamna normalitate si un copil fericit. Pana nu afli ca un prieten drag a cazut din picioare la serviciu si nici nu-ti mai aduci aminte de cand nu v-ati vazut de fapt, erai prins cu jobul, n-aveai timp. Pana nu ajungi sa vezi bucuria celor dragi doar in poze trimise pe whatsapp, tare fain o fost, pacat ca nici de data asta n-ai ajuns. Pana nu uiti sa te bucuri simplu de lucruri simple, facute cu drag, cu oameni si cu timp.

Dati-le oamenilor vostri timp cu voi, timp sa se bucure de voi, timp sa va asculte, timp sa va iubeasca. La sfarsit de scoala generala, o doamna profesoara exceptionala mi-a scris asa: “Cand se naste un copil toata lumea rade, se bucura. Traieste-ti viata in asa fel incat atunci cand vei muri toata lumea sa fie in jurul tau si sa planga”.

Dar si ca sa razi si ca sa plangi, sa ai emotii, sa ai sentimente, intre cele doua trebuie sa fie, cu adevarat, viata.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *