Timpul vrajbei noastre

Nicicând n-am văzut România mai învrăjbită ca acum. Un ocean de ură, scrâșnită printre dinți, urlată cu sete, în gura mare, acasă, pe Facebook, în piața publică, pe ecranele televizoarelor, cu prieteni, cunoștințe, prea mulți oameni ocupați să urască în loc să trăiască pur și simplu și să pună temelii, să așeze cărămizi.

De la distanță, ruptă de toată nebunia de acolo, am senzația că niciodată n-am văzut o țară mai divizată și mai încrâncenată ca acum. Deschid facebook-ul și mă îngrozesc, e o virulență înfiorătoare în modul în care lumea își spune opiniile. Deschid televizorul, la fel. Nu există căi de mijloc, există doar tabere, ”noi” și ”ei”, și-acești ”noi” și ”ei” văzuți diferit de fiecare tabără în parte.

Habar n-am când mai au oamenii timp să trăiască, dacă mai fac asta într-adevăr, pentru că toată lumea e ocupată să combată. Ce-a spus x, ce-a făcut y, ai auzit declarația aia, inadmisibil, dar cum se poate, și-apoi curg apăsat argumente peste argumente, din toate părțile. Cetățenii devin analiști, ziariștii devin militanți, nu mai filtrăm informația, punem direct ștampile, nu mă uit acolo că sunt ai lui x, nu citesc ziarul ăla că e al lui y, automat trebuie ignorat și tot ce vine de-acolo e prost, repede, să combatem. De prea multă vrajbă și de prea multe ori nu putem sau nu vrem să ne uităm la informația pură și s-o luăm ca atare. Luăm totul foarte personal și prea multe întâmplări ca pe-un pui de cataclism, uite ce se întâmplă, incredibil, vai, iar ne-a trecut glonțul pe la ureche, să tragem aer în piept și să stăm pe poziții ca să combatem eficient data viitoare.

Nu mai văd în România căi de mijloc, oameni de mijloc, văd doar o piață plină de verdicte, de urlete și de ură. Gen cine nu e cu noi e împotriva noastră, cine nu ne împărtășește punctul de vedere înseamnă că nu înțelege țara, lumea, cei care au opinii contrare sunt îndoctrinați și superficiali și doar noi deținem adevărul absolut. Și dintr-o parte, și din cealaltă, același tipar.

Oamenii ajung să nu-și mai vorbească din cauza opiniilor politice, se blochează pe Facebook din aceleași motive, pretind că nu se mai cunosc pe stradă după ce, ani de zile, copiii lor s-au jucat împreună. Să gândești diferit devine de neacceptat, ajungem să ne evităm vecinii, să nu mai vorbim cu oameni cu care am stat ani de zile la aceeași masă, ești ”de-al meu” doar dacă ieșim împreună în stradă, doar dacă înjurăm pe același ton, doar dacă avem aceleași pseudo-modele, doar dacă vedem la fel ”bunii” și ”răii”, ”drepții” și ”nenorociții”.

Prea multe cunoștințe nu te mai întreabă ce mai faci, pur și simplu, te-ntreabă direct ”ai văzut aia, ai auzit ce-a spus ăla, incredibil” și-apoi ura argumentată, vorbim despre politică de dimineața până noaptea, când nu vorbim despre politică vorbim despre joburi și ajungem inevitabil la țara vai și-amar și-apoi tot la politică, nu mai avem timp sau pur și simplu nu mai considerăm important să ne-ntrebăm pur și simplu unii pe alții ”ce mai faci, așa, în general, cum ești tu, ți-e bine?”.

În loc să ne pierdem în cărți ne pierdem în polemici, ieșim la plimbare și ne oprim de nu știu câte ori să dăm răspunsuri pe Facebook, să vedem ce-a mai postat x și ce-a mai făcut/zis y, ia să punem repede ceva, să-i arătăm noi cum stă treaba, ajungem să ne hrănim din ura scrâșnită peste tot pe unde se poate în loc să ne tragem seva și motivația din bucurii simple și din prezența oamenilor care contează.

Nu mai există nuanțe, nici măcar vreo banală bucată de gri, doar alb și negru, unii și ceilalți, ai lor și ai noștri, noi și restul, toată lumea deține adevăruri absolute, ”ceilalți” nu înțeleg, hai să combatem rapid, virulent, cu ură, fără strop de etică de cele mai multe ori. În 15 ani de presă, nu-mi amintesc să fi văzut niciodată atâția ziariști orientați frenetic, într-o direcție sau în alta, care aruncă găleți de noroi unii spre ceilalți doar pentru că au viziuni diferite, împărțiți atât de clar, asumat, în ”tabere”.

În timpul ăsta, trece viața pe lângă noi, și realizăm într-o zi că habar n-avem când ne-au crescut copiii, când s-au împuținat oamenii din jurul nostru, când a fost Revelionul și-apoi Crăciunul următor, ce-am trăit de fapt, pentru că eram prea ocupați să urâm, să combatem, să le-arătăm altora că lumea începe și se termină cu noi, că o să fie obligatoriu ca noi, ”ți-arăt eu ție”, ia să vedem care are mai multă putere, mai multă influență și mai multe sfori de care să apuce, care dă mai tare, n-avem timp și nici nu considerăm necesar să trăim realmente, suntem prea ocupați să-i ”facem” pe alții doar pentru că au îndrăznit să spună că lucrurile s-ar putea să stea altfel decât cum le vedem noi.

Mi-am adus aminte ieri de o grămadă de momente faine din copilăria mea, pentru că, slavă Domnului, am avut părinți care au avut timp pentru ca eu să am astăzi amintiri. Mă gândesc ce-or purta în minte peste ani copiii ai căror părinți îi ”uită” ore în șir în fața calculatoarelor sau au impresia că sunt fericiți doar pentru că stau ore întregi cu ultimul model de nu știu de gadget în mână, care n-ajung la serbările lor pentru că mai au de bifat un ”task” urgent”, care nu mai au răbdarea necesară să-i asculte pentru că sunt ocupați să combată de dimineața până noaptea, să urască, să urle, ”să-i facă pe alții”, să demonstreze, să arate ”cine-i șeful” sau ”la cât e ceasul”, să lovească cu sete, să calce pe cadavre, doar pentru că unii au îndrăznit să vadă altfel lucruri, să definească altfel normalitatea, să gândească altfel decât ei.

Dacă ar fi să recomand un exercițiu, oricărui combatant din timpurile astea absolut bezmetice, ar fi să meargă o săptămână, nici nu cred că e nevoie de mai mult, într-o comunitate românească veche. Într-un sat autentic, nu din acela plin cu vile de neam prost, într-un sat cu case vechi, oameni curați și înțelepciune simplă. Niște zile bune cu oamenii ăia îți arată nu doar țara profundă, dar îți deschid larg ochii, dacă vrei să vezi, asupra lucrurilor care într-adevăr contează.

Viața lor curge altfel, foarte mulți n-au televizoare, sunt destui care habar nu au cine conduce țara. Muncesc de dimineața până seara, dar nu muncesc cu furie, până la epuizare, muncesc cu drag, cu respect și cu recunoștință pentru pământul lor, pentru ceea ce primesc înapoi. Se bucură când plouă, pentru că se face recolta bună, nu afurisesc vremea care, vai, înjumătățește lumea care iese la protest. Puținul din casă îl pun pe masă cu bucurie, dăruiesc din suflet, habar n-au ce-a mai declarat nu știu cine, vorbesc despre viață, despre moarte, despre credința autentică, nu aia de pus pe Facebook cu check-in la mânăstire, despre ”ce-i dat”, cum ducem poverile cu seninătate și credință, cum ne-ntărim, sunt înțelepciuni simple moștenite de la o generație la alta, vorbesc cu ochii plini de lumină despre predica de duminică a părintelui, despre soarele care-a ieșit exact în dimineața în care aveau atât de multe de făcut pe câmp, despre cum, ca să-nțelegem ce și de ce ni se întâmplă, trebuie să ne oprim și să avem curajul să ne privim fără patimă, pe noi și-apoi lumea.

Când moare cineva în sat, o bucată bună de comunitate e acolo, vecinele gătesc, vecinii sapă groapa, mulți cară de-acasă mese, scaune, veselă pentru masa de pomenire. La fel la nuntă, la fel la botez, ritualuri extrem de simple care îți vorbesc despre închegare, nu despre dezbinare, despre omenie, nu despre ură. Câmpul se muncește cu ajutor de la oameni din sat, din recoltă se împarte, n-ai din asta, îți dau eu, că la mine s-a făcut. Când îl văd pe vecinul, peste gard, opintindu-se să descarce ceva, oamenii merg și-l ajută fără măcar să le-o ceară. ”Uite, mamă, mă duc până la vecina, că s-o betejit, mă duc să-i fac o frecție” e una din cele mai faine replici pe care le-am auzit de la o bunică, într-un sat de care au auzit prea puțini.

Așa arhaice cum sunt, cu sau fără curent electric, cu sau fără telefoane, cu apă la fântână, comunitățile astea vechi sunt excepționale lecții despre valori, despre unitate și sprijin în comunitate, despre lucrurile care într-adevăr contează în viață, care durează, care rămân. Că omul a votat un candidat la primărie și vecinul un altul e cel mult motiv de discuție seara la poartă, niciodată nu se surpă relații pe motiv că eu văd așa și tu altfel.

Și mai e ceva extraordinar de simplu și de frumos – seara, oamenii ies în porți și stau de vorbă, alți oameni trec pe drum, întotdeauna cel care trece pe drum salută, indiferent că se cunosc sau nu. E o lecție banală despre ce înseamnă să vezi oamenii, pur și simplu, cumva și-o bază, ești aici, ești cu noi. Reversul? Ceilalți, care ne prea multe ori, cu gândul la joburi și la discuții aiurea, ajung să nu mai vadă pur și simplu cunoștințe pe stradă, sau cei care se fac că nu văd doar pentru că au opinii, viziuni diferite.

Cred că vrajba asta, ura asta fără margini, au ajuns la un asemenea nivel încât uităm de multe ori cu desăvârșire lucrurile care ne leagă. Ajungem să nu mai vedem nuanțe, să nu mai vedem oameni, să nu mai vedem viața, pur și simplu, lucrurile și oamenii care contează.

E frumos să lupți cu gândul că salvezi țara, fiecare dintre noi, cu elan, cu argumente, poate fi nobil până la un punct, până nu ajungi să dai în extrema cealaltă. Doar că, într-o zi, s-ar putea să-ți îngădui o bătaie de gene, nu mai mult, cât să vezi că țara e tot acolo, tot așa, și undeva, pe drumul dintre o luptă și încă una, tu ai murit atât de discret, încât nici măcar nu ți-ai dat seama.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *