Plecați!

Vă doare țara? Urlați de neputință, aveți visele cioburi, sufletul țăndări, încrederea în ea făcută zob?

O iubiți și-ați visat, o iubiți și-ați sperat, o iubiți și v-ați luptat, o iubiți și-ați crezut, o iubiți și-ați încercat din nou și din nou, ați crezut cu toată inima, cu tot sufletul curat, cu toate speranțele, că într-o zi o veți face bine iubind-o necondiționat, nebunește, până la cer și dincolo de el, sperând, luptându-vă, încercând din nou și din nou?

V-ați legat sufletul în pământul ei, în istoria și-n legendele ei, în doinele vechi, în palma binecuvântată a bunicii, în brațele dragilor voștri, în mânăstirile vechi, în locurile uitate de lume și binecuvântate de Dumnezeu, și-ați crezut că nu poate fi decât pe vecie, că nu poate fi altfel?

Că dragostea nu-ncape în altă limbă, că nu există alt pământ pentru rădăcinile sufletului, că seninul nu-i senin decât dacă-l privești în țara ta, că n-ai să mai găsești nicăieri un Maramureș, o Bucovină, o Transilvanie cu bucăți de rai, o casă veche, cu pridvor de lemn, mirosind a copilăre și-a busuioc, că nicăieri în lumea asta mare n-o să vă spună inima aici ți-e locul?

Ați plâns și-ați sperat, ați urlat și-ați sperat, v-ați luptat și-ați sperat, ați încercat din nou și din nou și din nou, ați plâns, ați urlat, ați sperat, v-ați luptat și-ați încercat degeaba?

PLECAȚI!

Plecați cât vedeți cu ochii, la 1.000, la 5.000, la 10.000, la nu știu câte mii de kilometri distanță. Mergeți apăsat, cu revoltă, cu furie, simțiți durerea până-n ultimul nerv, până-n ultima frântură de vis, mergeți până nu vă mai simțiți tălpile, până nu mai vedeți cât de tare vă sângerează sufletul. Urlați, plângeți până vă seacă lacrimile, ștergeți-vă ochii, sângele de pe suflet și mergeți apăsat mai departe.

Plecați până nu muriți cu zile în spitale, până n-ajungeți în faza în care să aflați că totul costă și sunteți prea săraci ca să vă permiteți luxul de-a vă plăti viața. Plecați până nu vă distruge copilul un sistem de învățământ schilod, până n-apucă să găsească, la catedre, doctori făcuți la apelul bocancilor sau absolvenți de nota 5. Plecați până n-ajungeți să visați la dreptate și să muriți, nici măcar eroic, cu dreptatea în mână. Plecați până nu vă omoară și ultima speranță de ”altfel” armata de nulități ajunse decidenți, hoardele de incompetenți cărora le plătiți nejustificat salariul, plecați până nu vă dau în cap interlopii pe stradă, până nu dă peste voi cu mașina ”băiatul lui tata”, în comă alcoolică, pentru ca apoi să aflați din ”anchetă”, surpriză, că mortul a fost de vină.

Plecați până nu crăpați de epuizare la serviciu, până n-ajungeți să faceți din joburi vieți, până nu sfârșiți într-o blestemată de groapă săpată de n ani și tot de-atunci uitată nesemnalizată, până nu-i cade copilului, la școală, tavanul în cap, plecați până n-ajungeți bunici cu ochii umezi, cu mâini tremurânde, cu case înghețate, cu pâine uscată pe masă și cu pensii mizerabile cheltuite trei sferturi la farmacia din colț.

La fiecare pas care vă doare, aruncați privirea peste umăr și uitați-vă bine la țară. Uitați-vă la toată mizeria de sistem putred până-n măduvă, care vă calcă zi de zi în picioare, vă scuipă cu sete, calcă pe vieți, pe zbateri și pe vise și face orice doar ca să-și protejeze gunoaiele. Aduceți-vă aminte cum a fost ”înainte”, uitați-vă cum e acum și gândiți-vă ce s-a schimbat, profund și real, la aproape 30 de ani de când v-au murit pe străzi copiii care o iubeau, visau, s-au luptat și-au crezut.

Mă doare fiecare cuvânt din textul ăsta, mă doare tot putregaiul întins până-n măduva unei țări devenită o uriașă groapă de gunoi. Sub mormane urlăm, dăm din mâini, ne zbatem, luptăm, avem impresia că mai dăm câte ceva la o parte, tragem aer în piept și-apoi o luăm de la capăt. Și, într-o zi, ne trezim că avem părul alb, zilele numărate, mâinile tremurânde, ochii umezi și sufletul îngropat sub mormanul de gunoi, groapa e mai mare, mirosul mai greu, s-a sufocat până și groparul de la cimitirul de vise.

Sistemul e tot acolo, râde și se joacă de-a țara.

Plecați până n-ajungeți s-o urâți visceral, plecați cât încă o mai păstrați în suflet cu bucăți de senin și cu colțuri de rai. Cât să spuneți, atunci când o vedeți în vacanțe, nu ”merg în țară”, ci ”merg acasă”.

Plecați cât încă o mai iubiți. Cât încă mai puteți să vă fie dor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *