Amintiri din patria ghișeelor. Inutilii, ”faceți o cerere” și borcanul cu zacuscă

Am trei lucruri în minte de fiecare dată când mă gândesc la aparatul administrativ al minunatului stat român: sictirul, netratabil, nelipsitul ”faceți o cerere”, pentru orice, și vraful de hârtii de pe birou lângă care tronează, profesional, o furculiță și un borcan desfăcut cu zacuscă.

Statul român iubește hârtiile. E o legătură de-o profunzime neînțeleasă pentru muritorul de rând, care se scurge ore în șir, de la un ghișeu la altul, pentru o banalitate pe care, teoretic, ar putea s-o rezolve din fața calculatorului, într-o țară întreagă la minte, unde informatizarea se face pe bune, fără băieți veseli și fără șpăgi. Sau, în cel mai rău caz, ar putea s-o rezolve la un ghișeu, nu la 3, cu un funcționar, nu cu 5. Din care cel puțin unul rostește fraza magică ”faceți o cerere”, deja aud o voce din aia plină de sictir și simt că începe să mă mănânce pielea.

Mă duc, acum ceva ani, la primărie, o amărâtă de primărie de comună, nici măcar vreo instituție ”suprasolicitată”, ”de la oraș”. Îmi trebuie o adeverință cum că locuiesc în aceeași casă cu bărbatu-meu, o banalitate, teoretic. La parter dau de trei cucoane – una îmi dă formularul, să fac o cerere, a doua îmi ia taxa, nu adeverim gratis, se poate?, a treia îmi înregistrează cererea, de mână, în 3 registre. 3

Adeverința o primesc de la etajul 1, al patrulea funcționar. Pe ea, două semnături, altele decât cele patru cu care am interacționat până atunci. Patru și cu doi care au semnat, șase în total, la o primărie de comună, pentru o banalitate de adeverință – gen consultăm un registru electronic, listăm hârtia, semnăm și aia e. Treaba unui singur funcționar, cel puțin în mintea neavizaților care nu pricep cum e cu hârtiile, pilele, nevestele, nepoții, amantele și tot restul de ”foarte importanți și imperios necesari” angajați pe bani publici.

Despre sictir și despre faptul că le-a luat 3 ore să-mi facă o adeverință de 3 rânduri nu vă mai povestesc, că de ceva vreme sunt într-o stare generală de relaxare, și dacă reiau am un feeling că am să mă enervez.

Așa, de curiozitate, gândiți-vă cam cât plătește statul nu doar pe salariile acestor funcționari, cu tot cu impozitele aferente. Gândiți-vă că toți lucrează într-un spațiu, al statului sau pe care statul plătește chirie. Fiind mai mulți, spațiu mai mare. Pe spațiul ăla se plătesc facturi la utilități. Pentru fiecare funcționar se cumpără, din banii statului, normal, calculatoare, imprimante, consumabile, etc.

Din același ciclu, una mai fresh, de anul trecut: mă duc să-mi plătesc o regularizare de impozit. Cum n-am mai fost pe acolo, aș vrea să întreb și eu ce și unde, și unde altundeva decât la doamna de la ghișeul de relații cu publicul. Doamna vorbește cu fiică-sa la telefon, înțeleg că arde țara, ”așa, mamă, și tu ce i-ai spus? I-ai spus așa? Bravooooo. Și ce ți-a răspuns?”. Țara stă în flăcări preț de vreo 20 de minute, în care se dezbate în același stil, timp în care mă plimb prin fața biroului, degeaba, arde tare, ”bravo, mamă. Vaaaaai, ce nenorocită!”

După vreo 20 de minute – nu, nu vă gândiți că s-a oprit din vorbit – văd un portar, Dumnezeu să binecuvânteze portarii, îl întreb unde, mi-arată omul un ghișeu. Primul ghișeu, la care primesc hârtia cu ce am de plătit. La al doilea, hârtia se înregistrează în nu știu ce sistem. Banii se încasează abia la ghișeul numărul 3.

Trei funcționari pentru o altă banalitate pe care unul o rezolva în maxim 5 minute. Reiau – salarii, utilități, consumabile, etc.

A treia, ceva mai veche, dar întotdeauna de actualitate: mă duc să plătesc o taxă de cazier. Nimeresc fix în timpul pauzei de masă, nu asta e problema, aștept, tot omul are dreptul la pauza de masă. Ideea e că madam, în spatele geamului, își lăcuiește, tacticos, unghiile cu ojă roșie. Pe masă, lângă hârtii, furculița și eternul și fascinantul borcan desfăcut cu zacuscă (nu-mi spuneți că n-ați dat măcar o dată, la ghișeele de lucru cu publicul, de borcane cu zacuscă, furculițe, cutii cu salată boeuf, iaurtul desfăcut larg, salam și roșii tăiate feliuțe).

Stăm la rând, madam mai lăcuiește o unghie, apucă furculița cu grijă, să nu se strice oja, mai ia o înghițitură de zacuscă. La finalul pauzei, deschide ghișeul: ”Mda. Spuneți”

Ultima, fresh de tot, de vreo lună. Prietena mea a avut, acum nu știu cât timp, un PFA. O sună doamna de la salarizare, că a venit o somație de poprire, nu știu ce rest de nu știu unde, depistat abia acum, fantastica sumă de 54 de lei. Buuuuun. Merge mama ei, plătește, trimite prietena mea dovada plății la salarizare. După vreo săptămână, își verifică, total întâmplător, online, extrasele de cont. Vede o reținere de 83 de lei.

Calm, deși avea o vagă bănuială ce s-a întâmplat, sună la bancă. Reținere, i se explică, poprirea, 54 de lei, restul penalități. Evident că-i urcă tensiunea, ”dincolo de faptul că plătisem, eu când vreau să fac o tranzacție online îmi ceri pinuri, coduri de siguranță, iar tu, stat, fără să mă întrebi nimic, da nimic, îți înfigi mâna în contul meu și te servești. Cum?”

Sună, explică, da, sigur, vă returnăm banii, nicio problemă. După care vine fraza magică, știți desigur care, ”trebuie să faceți o cerere”. La care cerere să atașați dovada plății – da, dar am trimis, și oricum se poate verifica în sistem – nu se pune. Cea mai mișto parte a fost aia cu IBAN-ul – pe lângă cerere și dovada plății, trebuie atașată o hârtie de bancă, cu semnătură și ștampilă, cum că ăla e codul IBAN al persoanei. Nu, nu menționat în cerere, nu un extras de cont – hârtie de la bancă, semnată, ștampilată. ”Dar când s-au servit direct din cont, au știut IBAN-ul?”

Banii înapoi în 30 de zile, cum, doar nu pe loc, cum i-au luat.

Am văzut o grămadă de revoltați, mulți pe bună dreptate, că în sectorul bugetar sunt salarii mici. Sunt, într-adevăr, foarte multe salarii mici. Dar, până să mărim salarii, pe bună dreptate în foarte multe cazuri, n-ar fi oare simplu, de bun simț și foarte necesar să facem dracului ceva cu armata de inutili, ”consilieri” și ”inspectori”, care fac, cinci oameni, treaba unuia sau a unui sistem informatic făcut cum trebuie?

Citesc în știrea asta, de exemplu, că municipalitatea din București-o-rușine-de-oraș are 860 de funcţionari publici şi zece consilieri personali ai primarului, faţă de 207 angajaţi cât are primăria din Berlin, Bucureștiul având aproape jumătate din populația capitalei Germaniei.

Nici nu vreau să mă gândesc câte altele, foarte necesare, s-ar putea face cu banii pe care armata de inutili ”de la stat, unde se stă” îi primește deja, bonus cheltuielile cu întreținerea, plus banii care ajung la aceeași inutili odată cu majorările salariale.

Avem o educatoare la 30 de copii, o asistentă la nu știu câți bolnavi, n-avem suficiente echipaje de poliție, dar e plin de ”consilieri”, de ”inspectori” de birouri cu 5 angajați pentru adeverințe de 3 rânduri. Luați de curiozitate o organigramă de primărie de comună. Nu vă mai spun să mergeți acolo la 1 jumate, să vedeți câți funcționari găsiți la serviciu, dar poate aveți curiozitatea să sunați la 3 fără un sfert, să vedeți dacă vă mai răspunde cineva.

Am plătit la un moment dat aici, aiurea, o taxă. A observat băiatul de la ghișeu, nici nu știam. Ne-a spus că nu trebuia s-o plătim, și-n timp ce vorbea cu noi click-uia, nicio problemă, acum se rezolvă.

Am avut senzația că suntem 5 minute pe altă planetă. Nu, nu ne-a pus să facem nicio cerere. Nu ne-a cerut nicio hârtie, absolut niciuna. Bănuții înapoi, în două zile. Unde mai pui că nu era nici sictirit.

Iar pe birou nu era niciun borcan cu zacuscă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *