6 luni. Viața pe hold, pe silent, take your time, breathe and smile

Era noapte când am intrat prima dată în Norvegia. Bătusem cei peste 2.500 de kilometri cu mașina, nici n-avem cum să venim altfel la câte lucruri am avut de adus, mi se părea că tot este absolut necesar.

Soțul meu râdea când am început să împachetez, când îi explicam că ne trebuie și asta, și asta, și aia. Aveam senzația că-mi împachetez, cumva, pe bucăți, viața, că-mi trebuie tot ca să am temelia pe care să încep să clădesc.

Astăzi, când mă uit la pozele cu mașina în care n-ai mai fi avut loc să pui un pai, izbuncnesc în râs.

Era noapte când am coborât de pe feribot. Primele imagini sunt cu munții pierduți în noapte și casele albe, urcate pe culmi, cu lumini aprinse, fără perdele la ferestre. Eram frântă de oboseală, după drumul acela lung, din portul unde am coborât până acasă am mers aproape 300 de kilometri, și m-am chinuit să-mi țin ochii deschiși larg, să nu adorm, să fotografiez cu inima fiecare imagine, fiecare colț de munte, fiecare bucățică de mare.

În noaptea aia, prima noapte aici, cu ochii lipiți de geamul mașinii, mi-am promis că am să învăț să iubesc țara asta, munții, marea, peisajele de început de lume, liniștea, începuturile.

N-am avut strângeri de inimă, nici lacrimi, am simțit cumva că sufletul se așează încet, cu fiecare kilometru, cu fiecare munte, cu fiecare bucată de mare. Un început venit exact atunci când trebuie, fără priviri aruncate înapoi și fără regrete.

Acum, știu că temelia nu s-a clădit pe muntele de bagaje despachetate vreo două săptămâni după. Temelia s-a pus în noaptea aia, cu primii munți, primele imagini fotografiate cu sufletul și prima promisiune că, într-o zi, țara asta nu va mai fi țara de adopție, va fi ”acasă”.

Ploua când am oprit în fața casei, copacii erau goi, de la fereastră se vedea marea. A doua zi, cu muntele de bagaje nedespachetate în mijlocul casei, am pornit la plimbare pe plajă. Am prins un apus atât de frumos, privirea a rămas ațintită pe mare și-apoi la o biserică veche, din colțul coastei, și la doi copii ieșiți cu caii la plimbare pe plajă, seara, la apus.

Plaja n-are șezlonguri, nici dughene, nici umbreluțe, nu e nimic comercial, e o frumusețe sălbatică, de început de lume și de început de viață. Iar frumusețea asta sălbatică, necomercială, e primul lucru pe care am învățat să-l iubesc aici. Natură liberă, neîngrădită, munți care coboară în mare, păduri pe care nu le pun drujbele la pământ, fiorduri, insule de poveste, drumuri înguste, liniște și cele mai frumoase apusuri.

Porturi mici, case albe în buza fiordurilor, parcuri largi, cu alei neasfaltate, oameni întinși pe iarbă, în după-amieze leneșe de duminică. Plaje superbe, copii alergând prin nisipul fin, părinți relaxați, care nu-și pun problema că pruncul se murdărește în nisip. Câmpuri întinse, verde crud, flori de primăvară, bunici care aleargă cu nepoții, prin parcuri, lacul din inima orașului unde copiii hrănesc lebede și pescăruși. Povestea din orașul vechi, cu case albe din 1800 și ceva, impecabil conservate, străduțe înguste, pietruite, flori și pisici leneșe în prag, locuri în care te plimbi ore întregi fără să ai habar cât e ceasul.

Și-apoi timpul, minunatul timp care nu se grăbește.

Dincolo de țara incredibil de frumoasă, e cea mai de preț lecție învățată aici. Lumea nu aleargă, nu se uită tot timpul la ceas, n-are mai mereu telefonul în mână. Nu claxonează nimeni isteric, nu se agită nimeni că băiatul de la cablu a spus că vine la 1 și deja e 1 și un sfert și n-a ajuns, oare ce face? Timpul liber e sfânt și e obligatoriu cu familia. Duminica, toate, dar absolut toate magazinele sunt închise, n-ai să vezi pe nimeni petrecându-și după-amiaza de duminică la mall. În schimb sunt pline parcurile, plajele, locurile de drumeție. Totul e amenajat atât de simplu, nimic ostentativ, nimic pretențios, cât mai aproape de natură, fericire clădită cu bucurii simple, lângă oameni care contează.

În dimineața zilei de 1 Mai, într-unul din cele mai mari orașe ale Norvegiei, centrul era pustiu. Nici poveste să găsești cafenele deschise, am avut de căutat până să găsim, la prânz, un restaurant deschis. Nu organizează nimeni petreceri câmpenești, nu se-nghesuie grătarele, mașinile, fumul gros și muzica dată la maxim. Toată lumea liberă înseamnă inclusiv angajați din cafenele și restaurante, nu aleargă nimeni după profit pe seama celor care au liber de la serviciu.

În schimb, erau pline parcurile, plajele, locurile unde poți petrece câteva ore cu familia, în aer liber.

Niciodată, în cei 15 ani de presă, n-am avut senzația că am suficient timp. Telefonul suna și-n zilele teoretic libere, și-n concedii, dacă nu se întâmpla ceva atunci cineva avea nevoie de ceva, totul curgea pe repede înainte. Doar după ce m-am rupt de tot am înțeles că ritmul ăla nebun nu era nici pe departe normalitate. Și că a-ți trăi viața nu înseamnă în niciun caz a-ți trăi jobul, oricare ar fi el. Mă rog, și despre ce-nseamnă job acolo și aici e o cu totul altă discuție, amplă.

Luna asta sunt șase luni de când m-am oprit, patru de când am plecat din țară. Și realizez că n-am de învățat doar o limbă nouă, un alt sistem și-o altă mentalitate. Am de învățat normalitatea pe hold, pe silent, take your time, breathe and smile.

Venirea în Norvegia a fost iarna, cu frig, ploaie, copaci goi, tăceri lungi și foarte multe întrebări. Au trecut patru luni, au înverzit copacii, am schimbat hainele groase cu haine de primăvară, nu mai vorbesc ore întregi la telefon, mi-aduc aminte cum eram și mă uit cum sunt acum, și realizez că râd mult, că am timp și stare să mă plimb ore întregi, mi se pare foarte foarte departe perioada în care mă zbăteam visând aiurea să schimb sisteme putrede până-n măduvă și mentalități schiloade.

Trăiesc, pur și simplu, și realizez că ceea ce-a fost în anii ăștia a fost zbatere, nu viață.

În fața casei au înflorit ghioceii, brândușele, lalelele. Munții sunt infinit mai frumoși acum, cu pâlcuri de copaci inverziți. Marea e o poveste în fieacare zi, nu doar la apusuri.

Iar în ziua în care mi-am dorit să știu mai mult decât cum funcționează țara asta, în ziua aia am știut că nu-i un efort să înveți s-o iubești, odată ce te-ai împăcat cu tine și ai simțit că ți-ai găsit locul.

Am știut asta atunci când am început să-i caut legendele, nu doar istoria pură. Când am avut emoții văzând oameni îmbrăcați în costume tradiționale, îndreptându-se spre slujba ținută într-o biserică mică, simplă. Când am trăit, într-o catedrală veche, o liniște fără cuvinte. Când am privit cu emoție steagurile care flutură mândre lângă foarte multe case. Când mi-am văzut, într-un viitor, copiii alergând pe malul mării.

Când, în prima vacanță în România, m-am trezit privind niște poze de aici, cu dor. Când am început să spun ”la noi” și ”mergem acasă”.

Când plecam din Sibiu, chiar și pentru câteva zile, obișnuiam, la întoarcere, să dau o tură de oraș, pur și simplu, mi-era dor să-l văd, nu știu câtă lume înțelege sentimentul ăsta. Acum, când ne-am întors din vacanța petrecută în țară, m-am trezit spunându-i soțului meu ”hai să dăm o tură prin centru, doar așa, să-l văd din mașină, venim în week-end să ne plimbăm”.

A fost neforțat, neplanificat, simțit pur și simplu. Am privit centrul vechi din mașină, casele albe, portul la apus, și mi-am dat seama că mi-a fost dor.

Jumătatea asta de an, fără tot ce a însemnat presă, mi-a dat foarte multe răspunsuri. Încă mai am întrebări, mult mai puține, dar știu că, la fiecare dintre ele, răspunsurile vor veni la momentul potrivit. Iar o țară pe care ani mulți am văzut-o la capătul lumii mi-a dat, așa cum nu mi-aș fi imaginat niciodată, liniște și șansa de-a înțelege ce înseamnă viața altfel, ce înseamnă să trăiești, pur și simplu.

Viața pe hold, pe silent, take your time, breathe and smile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *