România începe cu ”Mbună”. Câte ceva din prima vacanță în țară

Are țara asta un fel dureros de autentic de-a te face să nu-ți mai fie dor. Îți amintește la fiecare pas de ce-ai plecat și de ce n-are să fie altfel, nu acum, nu foarte mult timp de-acum încolo.

Am așteptat cu atâta emoție prima vacanță după ce am plecat, aveam sufletul ghem, mi-era atât de dor! Recunosc că nu-l înțelegeam deloc pe soțul meu, după ce-a plecat, de ce se enerva încă din aeroport și-apoi periodic, la fiecare vacanță petrecută acasă.

L-am înțeles abia acum, la prima vacanță în România, după ce am plecat.

Schimbăm, până în România, trei avioane. Peste tot, personal amabil, zâmbete, vă putem ajuta, mai aveți nevoie de ceva, drum bun! Și-apoi, tot dorul strâns în suflet începe să se facă țăndări la primul contact cu aeroportul românesc, nici nu mai contează care.

Îi dau polițistei de frontieră pașaportul, cu-n zâmbet cât tot dragul meu meu de ”acasă”. ”Bună ziua!”. Răspunsul vine sec, plictisit, fără zâmbete. ”Mbună”.

De-aici, de la ”Mbună”, începe țara.

Ușa toaletei din aeroport nu se închide. Aparatul de taxat din parcare nu funcționează. Ocolim, cu grijă, niște gropi. Bună dimineața!

”La noi sunt codri verzi de brad/Și câmpuri de mătasă” rostește sufletul agățat în fereastra avionului, nerăbdător să se piardă în peisajele de început de lume. Verdele acela crud, câmpurile începutului de primăvară, amintirile, emoțiile. Prin geamul mașinii, privirea îmbrățișează zarea, pâlcurile de pădure, câmpurile înverzite. Povestea din suflet se oprește brutal, în gunoaiele aruncate grămadă pe marginea drumului.

Mașini ”de fițe” ne depășesc în curbe, pe duble continue. Doamne ferește să vrea careva să facă dreapta, trei mașini în spate și deja a început corul isteric de claxoane.

La benzinărie, stau minute bune, până să plătesc. Angajatul e puțin ocupat, răspunde concentrat cuiva, pe whatsapp. În restaurant, chelnerul nu notează nimic. Soțul meu râde ”Sigur nu uiți?” ”Nuuuuuuu, am memorie bună, se poate?” După vreun sfert de oră, din toată comanda, vine cu două sticle de apă. ”M-au chemat între timp la birou și am uitat comanda. Îmi mai spuneți, vă rog, o dată?”

Mergem câteva zile în Maramureș. Sunt îndrăgostită de locurile astea, abia am așteptat vacanța, atât de frumos o să fie! Nu mă mai uit nici la drumurile din sate, nici la gunoaiele de pe marginea lor. Mergem în Muzeul Satului, tata caută o toaletă, degeaba. ”Da puteți merge acolo, după casă”, îl îndrumă amabil un puști.

Un domn cu cotorul de bilete în mână stă așezat pe o fântână veche, de lemn. Fumează, tacticos, o țigară. Casele sunt superbe, pomii înfloriți, o biserică veche, de lemn, în spatele nostru niște turiști englezi. Mai că uiți de domnul cocoțat pe fântâna veche, când dai cu piciorul de un maldăr de gunoaie, în curtea unei case din 1700 și ceva.

Mă uit la turiștii englezi, mă gândesc la toți turiștii care vin să descopere România de poveste din pliantele turistice și se-mpiedică de maldărul de vreascuri, hârtii și peturi goale.

Mi-a fost dor de orașul meu de suflet, mi-am imaginat de o mie de ori cum o să mă pierd câteva ore prin centrul vechi, trăindu-mi amintirile, respirând povestea. Doar că orașul nu începe din centru, începe din periferie, de la trotuarele peticite, de la vopseaua ștearsă, de la câte-o dugheană abandonată, din tablă ruginită și termopan.

Începe de la traficul în care ai senzația că te sufoci, 40 de minute să traversezi o arteră principală. Începe de la trei ture de ocolit prin haos, bară la bară, în căutarea unui loc de parcare, pe lângă piață. De la pietonii care trec strada care pe unde apucă, deși trecerea e la câțiva metri mai încolo. De la milițianul care râde cu o cunoștință, pe trotuar, în timp ce, lângă el, mașinile înghesuite claxonează isteric.

După trei ture de ocolit degeaba, renunț la ideea cumpărăturilor de la țărani, chit că și de asta mi-a fost dor, aici n-avem piețe, totul se cumpără din supermarket.

După alte câteva ture prin oraș, cu mult prea mult timp pierdut aiurea în trafic, renunț și la ideea plimbării prin centru, numai la gândul altor nesfârșite ture în căutarea unui loc de parcare.

La supermarket, o bătrânică cere explicații, de ce sticla de nu știu ce costă la raft 6 lei și-un pic și la casă, 8 lei. Mi se strânge sufletul gândindu-mă la pensia de nimic, aia care te face să calculezi 1 leu 50, și-apoi mă uit la doamna cu părul tapat de la casă, care-o pune autoritar la punct ”Doamnă, ăla e preț de week-end, n-am avut când să schimbăm eticheta, dacă nu vă convine, aduceți produsul și vă dăm banii înapoi, asta e, n-am ce să vă fac altceva”.

Îi cer doamnei două cartușe de țigări, îi spun de care, același ton ridicat, ”trebuie să merg în spate, să vă caut”, îmi fac de lucru prin magazin să aibă timp să caute, mă întorc la casă, a adus altă marcă, nu ce i-am cerut, și evident că tot ea e nervoasă, ”din astea mi-ați cerut, vă spun sigur, oricum din celelalte nu am”.

În seara de Paște, căutând o farmacie, dăm de un magazin deschis, trei vânzătoare care muncesc în ziua de Paște. La spălătoria unei benzinării, în aceeași seară, un angajat îi spală unui client mașina. Ironic, nu-i așa, acum chiar se respectă tăblița mare cu reclama ”spălătorie auto – non stop”.

”Cumnata mea e plecată de 20 de ani din România, vine în țară o dată pe an, în concediu, și tot concediul se enervează. Se enervează pe drumuri, la hotel, în restaurante, peste tot”, îmi povestește o prietenă dragă, când îi spun cât de dor mi-a fost și cum mi-a făcut țara, pas cu pas, dorul țăndări.

Și nu, cu siguranță n-am uitat de unde am plecat, nici eu, nici cumnata ei, nici atâția alții, doar că, trăind în altă parte, categoric ai tendința să compari și evident că îți sar în ochi toate aparentele ”mărunțișuri”.

Pentru că nu-i vorba doar de nivel de trai, e vorba în primul rând de mentalitate.

Nu trebuie să investească nimeni nimic pentru ca tu să zâmbești frumos la ghișeu, să nu mai arunci gunoaiele pe marginea drumului, să tratezi cu respect clientul când ești angajat la magazin, restaurant sau benzinărie, să arunci blestematele de gunoaie din curtea muzeului în aer liber. Să nu mai confunzi șoselele cu piste de raliu, să nu mai claxonezi isteric, să-ți amintești că la muncă nu înseamnă să râzi la o poveste cu o cunoștință, pe trotuar.

Pentru restul, da, e nevoie de investiții, făcute pe bune, nu doar pentru interesele și șpăguiala unora sau altora.

Culmea e că în vacanța asta am trăit un sentiment pe care n-am crezut că am să-l încerc. Mi s-a făcut dor de Norvegia, dor de oamenii politicoși de aici, de drumurile fără gropi și fără gunoaie, de serviciile care sunt pe bune, nu glumițe proaste, de traficul fără claxoane isterice și fără haos, de obiectivele turistice unde n-ai să găsești veci gunoaie grămadă și funcționari la țigară cu fundul pe fântâni din 1800.

De țara care nu începe cu ”Mbună”,

începe cu ”hello” sau ”god dag”,

și, obligatoriu, întâi de toate, începe cu un zâmbet.

1 comentariu la „România începe cu ”Mbună”. Câte ceva din prima vacanță în țară

  1. Din pacate, o sa iti contrazic concluzia: e nevoie ca doamna aia din aeroport sau magazin sa castige mai mult de 900 de lei pe luna ca sa zambeasca 8-9 ore pe zi la clienti, uneori in week-end. E nevoie de mai mult de 900-1000 de lei pe luna pentru ca angajatul de la benzinarie care munceste in ture de 12 ore sa-si vada de treaba tot timpul. E nevoie de bani pentru a angaja mai multi oameni la curatenie in muzeul satului. E nevoie de salarii decente pentru politisti petru ca ei sa-si faca treaba fara a fi distrasi. Raportandu-ne la Norvegia pe care o admiri, oamenii astia castiga cat? Cam 20% din ce se castiga acolo Patesc pe produse de baza cat? Cam 80-90% din ce se plateste acolo? Poate ca ar trebui sa ai asteptari la…20-30% din ce-ti ofera casiera si politistul norvegian, nu crezi?
    Oamenii astia nu zambesc mereu fiindca au un „mic manager” care vrea sa-si ia bonusul si pune presiune pe ei. Pretul de la raft nu e acelasi cu cel de la case fiindca „investitorul” nu a considerat necesar sa angajeze oameni care sa faca asta ( e o poveste veche si recurenta in Romania). Baiatul de la benzinarie si restaurant castiga atat de putin incat probabil ca au tras tare sa-si faca ciubucul din care traiesc cu adevarat si acum nu mai enrgie si nu mai motivare sa-si consume energia pe mizeria de salariu.
    Ti-as propune un experiment: munceste pe banii pe care muncesc oamenii astia si as veni sa te vad dupa doi-trei ani daca ai fi la fel de zambitoare si amabila, la fel de constiincioasa….
    Altfel, dumneavoastra de ce ai plecat din Romania? Ca nu ti se zambea la supermarket sau ca sa ai un trai mai bun din punct de vedere financiar si administrativ? Vezi tu, asta nu s-a schimbat…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *