”Domle, da nu se cade!” Ionel și Gigel, trageți draperia!

Folclorul nostru n-ar trebui să înceapă în niciun caz cu vreo Mioriță. Ar trebui să-nceapă cu ”nu se cade”, ”nu se face” și evident cu eternul și fascinantul ”unde-ai mai pomenit așa ceva”.

Recunosc, m-am apucat de textul ăsta după a nu știu câta știre citită despre definirea în Constituție a familiei drept căsătoria liber consimțită dintre un bărbat și o femeie.

Într-o țară în care murim cu zile în spitale, pe șosele, mergem la toaletă-n fundul curții și-atâția și-atâția copii n-au încălțări să meargă la școală, pe noi ne roade cine ce și cu cine face sub plapumă.

Suntem experți în a ne da savant ochii peste cap, ”vai, dar cum este posibil”, și-n a ne simți lezați de o grămadă de lucruri care-n țările alea dezvoltate pe bune, la care ne uităm cu-atâta jind, sunt, așa cum este firesc, normalitate.

Doamne ferește să vedem vreo doamnă de 50 și cu-o fustă scurtă, imediat am tocat-o o săptămână la scara blocului, ”dragă, ai văzut-o, așa ceva…”. Tocăm mărunt cerceii din nas, inelul din buric, muzica dată ceva mai tare, copilul care bate mingea în fața blocului în loc să tocească zeci de pagini din care anul viitor oricum nu-și mai amintește nimic (c-o fi vreun fotbalist de perspectivă chiar nu contează, ce, aia-i meserie?), pe nefericita de la etajul 3 care a făcut un copil și nu-i măritată, pe ciudata cu părul mov de la 7, pe Ionel, care la 40 de ani n-are și el o familie, săracu, nu vrea nicicum să intre în rândul lumii.

Iar dacă Ionel a făcut imprudența să-l ia de mână pe Gigel, nu pe domnișoara Geta, deja trecem pe celălalt trotuar când îl vedem, scuipăm în sân și-l trimitem imediat la plimbare dacă ne întreabă politicos copilul cum a fost azi la grădiniță.

În timpul ăsta, ni se pare absolut firesc să mai încasăm câte una de la soțul impecabil, să-nchidem ochii când uită de el pe la nu știu câte Gete, să-i ardem părintește copilului una sau mai multe peste fund, după caz, și-apoi să zâmbim mândri că ne-am aliniat corespunzător în societate, familie model, cum altfel?

Nu ne-am duce nici arse cu ceară la poliție să spunem că ne altoiește consortul în ultimul hal, spunem că ne-am lovit de ușă ”din greșeală” când mergem la serviciu cu ochiul vânăt, copilul și-a meritat bătaia, doar a venit acasă cu 7 în teză, păi ce, aia e notă, n-am recunoaște veci că familia noastră perfectă nu e deloc perfectă, totul e cum trebuie atâta timp cât suntem ”regulamentari” pe acte, în fața prietenilor cu aceeași mentalitate și-a vecinelor de la colțul scării.

A, și desigur că Ionel are o mie de scuze pentru toate Getuțele din viața lui, ”doar ai văzut-o, dragă, pe nenorocită, cum se îmbracă, cum se uită toți după ea”, unde mai pui că nici ciorba nu-i gata la 3 jumate, când ajunge omul acasă de la servici.

Dar nu, Ionel nu-l poate ține de mână pe Gigel, ”asta este o boală, dragă”, și dacă tot ține neapărat să facă bine s-o facă la el acasă, cu lumina stinsă și cu draperia trasă. Eventual să-și ia și-o nevastă, în ideea că ”poate totuși își revine”, dacă nu măcar salvează aparențele, ”măcar așa, de ochii lumii” e un alt concept de importanță deosebită.

Și ca să vezi că nu, nu suntem deloc nebune, uite, domnul deputat, om cu școală, domnule, uite ce spune el despre Ionel și Gigel.

Desigur că, dincolo de ceea ce gândește sau nu, oricare domn deputat, senator, ce-o fi, știe exact cum e cu mentalul colectiv, doar n-o să spună că e normal ca Ionel și Gigel să se țină de mână riscând, astfel, să rămână pe dinafară la următoarele alegeri.

Urlăm mereu – n-avem drumuri, n-avem școli, n-avem spitale, n-avem pensii, n-avem aia și aia și aia, cerem într-una fără să ne punem nicio secundă problema că, până să avem pretenții de evoluție pe bune la nivel de economie, infrastructură, sistem public cu tot ce înseamnă el, avem o mare problemă la nivel de mentalități, iar societatea nu are cum să evolueze sănătos dacă doar avem pretenții de țară dezvoltată și gândim, de prea multe ori, ca-n evul mediu.

O societate crește sănătos atunci când politicile ei respectă și valorizează fiecare individ în parte. Când oamenii sunt încurajați, sprijiniți să fie ei înșiși, să înțeleagă că a fi diferit este o normalitate, nu un act de curaj cu o grămadă de consecințe, de unii asumate, de unii nu.

Când o să pricepem că e normal să gândești diferit, să simți diferit, să iubești diferit, să acționezi diferit, că toate astea sunt lucruri firești și că a fi mai bun sau mai rău decât alții nu vine în niciun caz din ce scrie pe certificatul de căsătorie, cât de lungă e fusta sau ce faci sub plapumă, abia atunci putem spera că țara va începe, încet-încet, să se schimbe.

Când evoluăm în toate privințele, nu doar acolo unde ne-ar plăcea nouă să fie altfel, doar ca să ne fie nouă bine, restul nu mai contează.

Evident că am căutat și legislația norvegiană pe atât de discutata familie, apropo de ce spuneam la început. Parteneriatul civil este legalizat din 1993, căsătoriile între persoane de același sex, din 2009. Discriminarea pe motiv de orientare sexuală este interzisă prin lege, iar date despre organizațiile de suport pentru persoane aparținând minorităților sexuale găsești inclusiv pe site-ul Autorității Naționale pentru Imigrări, de unde, apropo, afli că în cazul cuplurilor se același sex se poate aplica pentru reîntregirea familiei, ca imigranți, la fel ca și-n cazul familiilor ”tradiționale”.

În România, homosexualitatea a fost dezincriminată prin lege abia în 2001, iar în anul de grație 2017 ne pregătim să scriem negru pe alb, în Constituție, că familia înseamnă doar Ionel cu Geta.

Și, mi-aș permite să adaug, Ionel și Gigel să facă bine să-și facă bagajele, dacă vor și altceva decât o viață cu lumina stinsă și draperia trasă.

Asta dacă n-au înțeles încă, mama lor de nenorociți, că ce fac ei pur și simplu ”nu se cade”.
FOTO de AICI

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *