”Crezi că e simplu în altă țară?”. Trei luni, întrebări și câteva răspunsuri

”Crezi că va fi simplu?” mă-ntreabă o prietenă dragă, care mă ascultă șocată în timp ce-i povestesc că m-am apucat de făcut bagaje.

”Categoric că nu va fi simplu, dar am convingerea că o să fie bine”, răspund simplu, și știu că nu vorbesc în clișee, că nu încerc să o conving nici pe ea și nici pe mine, că exact așa o să fie, bine cu-adevărat, plin, spus cu mintea, simțit cu inima.

Sunt trei luni de la discuția aia, mă uit înapoi și știu că dacă am povesti acum i-aș spune exact același lucru.

Să pleci din țara ta, oricare ar fi ea, nu e niciodată ușor. Să spui că a fost super simplu, că n-ai avut un milion de întrebări, că n-ai trecut prin nopți în care nu puteai pune geană pe geană, că n-ai avut zbateri, e cumplită ipocrizie.

Normal că nu e simplu. Nu e deloc simplu să-ți vezi oamenii dragi doar în vacanțe. Să nu poți să-i strângi în brațe în momente care contează, și ale lor, și ale tale. Nu e simplu să trimiți flori comandate online, când ți-ai dori ca-n ziua aia să fii acolo, să privești omul în ochi și să-i spui cât de norocos ești că e al tău, nu să-l îmbrățișezi cu ochii, în video-call-ul de pe net (slavă Domnului că a evoluat tehnologia, altfel n-ai fi putut face nici asta).

Nu e simplu să te duci la magazin și să cauți pe rafturi, la început cel puțin, cu google translate-ul de pe telefon. Nici să-ncepi să-nveți nu doar altă limbă ci și alte obiceiuri, altă istorie, alte legende, când sufletul ți-a crescut în pământul tău, cu poveștile bunicii, cu istoria neamului tău, cu credințele și legendele lui, cu bisericile vechi, cu locurile rupte de timp în care îți pierzi și privirea, și sufletul.

Nu e simplu să te rupi de-un loc unde poți să povestești pământul palmă cu palmă, legendă cu legendă, casă cu casă, lacrimă cu lacrimă, om cu om și inimă cu inimă.

Nu e simplu să-ți spui fericirea în altă limbă, să înveți să simți în altă limbă, să povestești despre Crăciunul copilăriei în altă limbă decât a ta.

Și da, nu e absolut deloc simplu să-ncepi din nou să clădești relații, să-ți dai voie să te deschizi, să lași alți oameni să te cunoască, să te vadă cu toate bunele și relele tale.

Dar în toate momentele astea, în care spui ”e greu”, și chiar e, îți aduci aminte de ce-ai plecat.

Îți aduci aminte de spitalele în care te-ai târât cu dragii tăi, de copilul prietenei tale care, în patru ani, a schimbat patru învățătoare, de cozile la care stai zile întregi pentru o banalitate de adeverință, de șoselele pe care mori cu zile, de atâția și-atâția bunici care la prânz pun pe masă o cană cu apă și-o bucată de pâine. De ulițele pline de noroi, de WC-urile din fundul curții, de armata de funcționari incapabili, plătiți din banii tăi, care se cred mici Dumnezei și au impresia că li se cuvine și li se permite orice, de atâția copii care iarna n-au încălțări să meargă la școală, de toate nulitățile care ajung să decidă pentru țara ta, de toți absolvenții de facultate care au mâncat carte pe pâine și ajung să vândă măsline la supermarket, în timp ce în posturi în care ei ar putea performa stau ”doctori” de carton, făcuți la apelul de seară. De toți angajatorii care au impresia că trebuie să le-nchini o viață, între 12 și 14 ore pe zi, care înțeleg că fericirea se cumpără la tarabă, cu bani de-o vacanță, un coș plin la supermarket și-o rată la apartamentul luat prin prima casă.

Îți aduci aminte de ”las că merge și așa”, de ”capul plecat sabia nu-l taie”, de toți cei care văd în compromis o normalitate, de vecinul care habar nu are cât a luat copilul lui în teză la română, dar știe exact la cât ajungi acasă. De toți idealiștii frumoși, și tu ai fost idealist și-a fost mișto, și despre cum sistemul, cu tot ce implică el, îți omoară idealismul ăsta puțin câte puțin, până fie ajungi, mai devreme sau mai târziu, unul de-al lor, fie trăiești o viață consumânde-te în fiecare zi cu un milion de ”de ce-uri” la care nu primești mai niciodată răspuns, fie te întrebi la un moment dat ”până unde și pentru ce” și-apoi îți faci bagajele și pleci.

Își amintești de toate pseudo-valorile promovate de o societate schiloadă, de toate ”modelele” care te învață ostentativ că valoare înseamnă ceea ce ai, nu ceea ce ești.

Te minunezi la fiecare aparentă banalitate descoperită în țara de adopție, care îți arată ce înseamnă de fapt normalitatea. Mentalități în primul și-n primul rând, și-apoi modul cum funcționează fiecare bucățică de societate și aceasta în ansamblu.

Înțelegi că viața înseamnă de fapt altceva, normalitatea există, valorile cu care-ai crescut sunt autentice și o societate sănătoasă pune pe ele prețul care îl merită. Și-ți dă șansă să crești, te valorifică pe tine, ca individ, îți oferă tot ce ține de ea ca să poți trăi normal și să poți performa real, înțelegând că evoluția ei, în ansamblu, înseamnă în primul și-n primul rând construcția și evoluția sănătoasă a fiecărui individ în parte.

Da, au fost un milion de ”de ce-uri”, și-au fost și lacrimi, și ore lungi fără somn, și doruri, și zbateri, dar n-a fost niciun moment în care să pun la îndoială faptul că am luat decizia care trebuia.

N-a fost niciun moment în care să vreau să mă întorc.

Avem prieteni plecați, atâtea și-atâtea cunoștințe plecate, oameni buni, oameni capabili, povestim, auzim, ne povestesc despre ei și de prea multe ori avem senzația că vorbesc despre noi.

Pe unul nu l-am auzit să spună că într-o zi s-ar întoarce.

E exact cum am scris în primul text de pe blog. Țara mea e frumoasă de văzut în vacanțe, frumoasă prin oameni, frumoasă în locuri în care încremenește timpul. Dar nu e un loc în care să-mi doresc să-mi cresc copiii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *