Primăvara bunicii mele

Precum credința, oamenii dragi nu mor niciodată.

”Mamaaaa, a venit buuuuniiii”. Urcăm scările râzând, câte două, repede, cine ajunge primul sus, la ultimul apartament de la etajul patru. Buni ne-așteaptă cuminte la ușă, nu, n-am ajuns de mult, stați liniștiți, râdem toți, bărbia ei tremură, șterge cu colțul basmalei, repede repede, câteva lacrimi.

Peste toate plasele – Buniiiiii, cum ai putut să cari atâtea? – stă mănunchiul de flori, narcise, zambile albe, zambile albastre, zambile roz. Așa începe primăvara, cu vaze de porțelan în care stau răspândite parfumul, poveștile și florile din grădina ei.

Doamna Bu avea mereu curtea plină de flori, e prima imagine pe care-o am în minte atunci când mă gândesc la ea. Râzând, de undeva din curtea plină de flori.

A plecat de-aproape 12 ani, mi-e dor de ea în fiecare zi, și ca-n prima lună de primăvară, parcă niciodată.

A fost un om extraordinar de simplu, o viață întreagă trăită la țară, de-o curățenie și de-o frumusețe sufletească cum astăzi mai găsești, din păcate, la oameni numărați pe degetele unei singure mâini. Avea fața brăzdată de riduri, părul alb, strâns sub basmale colorate, și mâinile aspre de muncă, privirea senină și vocea ca o doină dintr-un alt timp. Închid ochii și-o văd, o aud, simt mâna mică, aspră, peste genunchiul julit, gata să ia cu ea toate durerile lumii.

Din viața ei simplă, din modul cum și-a-nfruntat zbaterile și din credința ei nezdruncinată, oricât de mari păreau a fi greutățile, am primit cele mai frumoase lecții de viață.

De la ea am învățat prima poveste, primul joc popular și prima rugăciune. Să prețuiesc oamenii adevărați, să le deschid casa și viața cu bucurie, să-i aleg pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce au, să ajut cu drag și din inimă am învățat la fel, în primul și-n primul rând de la ea.

Tot ea m-a învățat că uneori e bine să lași deoparte papucii și să-ți îngădui să umbli prin iarba udă, în picioarele goale. Că ploaia de vară e o binecuvântare, și că-n loc să fugi din calea ei e minunat să ridici fața spre cer și să râzi. Că niciun desert din niciun restaurant cu pretenții n-o să aibă vreodată gustul cozonacului frământat cu dragoste, în covată de lemn, copt în cuptor de pământ.

A fost cea mai bună prietenă a mea, omul cu care am povestit întotdeauna orice, mâinile mici și aspre mi-au șters lacrimi, m-au îmbrățișat, mi-au strâns cu grijă șireturile și sufletul când se făcuse țăndări.

A fost de-un optimism ieșit din comun, de foarte multe ori, când simt că drumurile se închid unul după altul, mi-aduc aminte de poveștile și sfaturile ei, de modul în care a-nțeles să trăiască.

Nu i-a luat optimismul ăsta nici boala oribilă care a măcinat-o în ultimii ani de viață. Înainte de nunta noastră, conștientă că drumul e aproape de final, îi spunea nașei ei că-l mai roagă pe Cel de sus doar atât, să n-o ia înainte ca noi să spunem da. ”Să-mi povestească și mie, nașă, cum a fost la nunta fetei”.

Preventiv, a avut însă grijă să-i spună mamei ”Dacă mor înainte de nuntă, nu care cumva să te îmbraci în negru și să stai la masă. Viața merge înainte, doliul e în suflet, nu în hainele negre, nici în statul la masă când e motiv de mare bucurie”.

A murit chiar în ziua în care noi ne-am căsătorit. Cei care au fost lângă ea au ascultat-o și n-au suflat o vorbă. Mătușa mea, pe care am văzut-o la un moment dat cu ochii roșii, ne-a spus că i s-au iritat de la prea mult fum de țigară. Nunta a fost superbă, exact cum doamna Bu și-a dorit atât de mult să fie.

Abia a doua zi am aflat că nu mai avem timp să-i povestim cum a fost.

I-am spus abia după ce n-am mai avut lacrimi, noi două și-o mână de cruci, în cimitirul mic din satul copilăriei. I-am simțit palma pe creștet, am auzit-o râzând. Pe mormântul ei, în fiecare primăvară, înfloresc ghiocei, narcise, zambile albe, zambile albastre, zambile roz.

Scriu textul ăsta, recunosc, cu lacrimi în ochi, și-o și văd ridicând din sprânceană, ”păi așa te-am învățat eu? Să plângi?”

Și-apoi mă uit în casă și-o văd. Zâmbind de după zambila albă de pe masă, de după narcisele din fereastră, de după brândușele mov, galbene, albe.

Precum credința, oamenii dragi nu mor niciodată,

înfloresc într-o mie de culori,

în toate primăverile din sufletele noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *