Despre Crăciunul din satele românești, în norvegiană, cu dragoste

”Astăzi povestim despre Crăciun”, ne spune zâmbind profesoara de la cursul de norvegiană, în timp ce lipește pe tablă imagini – bradul împodobit, cadourile, steluțele, un Moș rotund, cu barba lungă răsucită în povești.

Învățăm cuvinte noi – cum spunem asta, și asta, și asta. ”Și-acum vreau să-mi povestiți fiecare despre Crăciunul din țările voastre”. Începe ea, cu o imagine de familie, bunici, părinți, nepoți, cântând în jurul bradului de Crăciun. Și-apoi, unul din cele mai dragi momente – în fiecare an, face felicitări în formă de inimi, pentru fiecare dintre membrii familiei, cu mesaje pentru fiecare dintre ei. Ultima e întotdeauna o inimă mai mare, pe care scrie cu drag, și pe care o lipește pe fereastră – un mesaj pentru oamenii care trec pe lângă geamul ei, citesc și zâmbesc.

Vorbim pe rând – nu doar despre faptul că avem sau nu Moș Crăciun, facem sau nu facem brad. Povestea e despre obiceiurile din fiecare țară, despre diversitate, despre cât de minunat e spiritul aceleiași sărbători în colțuri diferite de lume.

E o sală de curs multifuncțională, etajul patru al unui centru de pregătire modern, într-un orășel de la capătul lumii. Oameni din țări diferite, de pe continente diferite, uniți de-aceeași magie, zâmbete, amintiri, o emoție extraordinară pe care n-ai fi crezut că ai s-o trăiești niciodată între niște pereți mari de sticlă, cu oameni pe care nu-i cunoști.

Curg amintirile, trăirile și imaginile cu oamenii noștri dragi.

Un curs teoretic arid, gramatică, verbe, pronume, cum articulăm, devine o poveste cu unsprezece inimi bătând printre amintiri. Și nu, nimănui nu i se pare deplasat să aibă trăiri, toți vorbesc cu drag, în glasuri e emoție, în priviri lumină.

”N-am să pot să vorbesc niciodată cu inima în limba asta” spuneam când am venit aici, convinsă fiind că oricât de bine aș învăța regulile de gramatică n-am să pot niciodată să-mi pun sufletul în altă limbă decât româna mea.

Aseară, m-am trezit vorbind în fraze foarte simple, în norvegiană, da, despre obiceiul colindului din vechile sate românești. Au căzut pereții de sticlă, pereții dintre noi și zidurile mele, aveam emoții, eram un copil cu obrajii roșii, în satul bunicilor mei. Și-apoi am vorbit despre bucuria noastră simplă, când ne strângem toți, acasă, în jurul mesei de Crăciun.

Zece oameni din țări diferite, alte continente, alte vieți, s-au întors, ascultau și zâmbeau.

”Mă simt norocoasă pentru că am șansa asta, să cunosc oameni atât de diferiți, să aflu atât de multe despre țări diferite, e fascinant”, ne spune profesoara, cu-n zâmbet cât toate trăirile noastre adunate la un loc.

Cursul de ieri n-a fost doar despre Crăciun și despre pronumele reflexiv din capitolul de gramatică. A fost în primul rând despre cât de minunată e diversitatea, despre cum poți să simți împreună cu oameni cu care, aparent, n-ai nici cea mai mică tangență.

Și a mai fost și despre inima care învață să vorbească în orice limbă, dacă renunți la prejudecăți și îi dai voie să facă asta.

Purtăm cu noi amintirile, oamenii dragi, tradițiile și valorile cu care am crescut în orice colț de lume ne poartă viața. Și da, sunt la fel de frumoase în orice limbă ai vorbi despre ele. Atâta timp cât ne dăm voie să fim noi, lăsăm la o parte pereții și le dăm voie vorbelor să curgă odată cu sufletul.

PS: După curs, câteva zeci de minute, seara, și-n ploaie pe deasupra, am stat cu colega mea din Marea Britanie și-am vorbit despre noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *