Norvegia. Câte ceva despre mentalitate

Cam ce-nseamnă o societate crescută sănătos, din câteva exemple simple.

Primul

Casele fără garduri, fără porți, fără perdele, am mai scris la un moment dat, cred, despre asta. Seara, lumini aprinse, copii care se joacă, mese de familie. Nimeni nu trage perdeaua, draperia, jaluzeaua. Nimeni nu-și pune problema ”Vai, ne vede lumea”. Nici nu stă nimeni să se uite. Bicicleta, scuterul, în fața casei. Nu, nu ne gândim ”Vai, ni-l fură”. Din ce statistici am văzut pe infracționalitate, înțeleg că oricum se întâmplă rar.

Al doilea

La cursul de limbă am senzația că profesoara vorbește prea mult în norvegiană, că ar trebui explicat mai mult în engleză, cel puțin la început. Mă plâng soțului – Hai să sunăm la școală, îmi spune. Cum să suni la școală? Simplu, aici așa funcționează lucrurile, nu-ți place, spui, și nu, n-o s-o ia nimeni nicicum. AICI NU E CAZUL.

Zic să nu sunăm, dar la curs, între 4 ochi, îi spun profesoarei. Nu, chiar nu se supără. Bine că mi-ai spus. De la următorul text citit – nu curs, nu peste 5 cursuri, nu niciodată – de la următorul text citit, peste vreun sfert de oră adică, întreabă ce nu s-a înțeles. Traduce.

La fiecare capitol, pe lângă ce ne predă tuturor, discută cu fiecare în parte, să vadă unde sunt neclarități. Explică. Da, fiecăruia în parte. Și nu vede nimic deplasat s-o întrebe pe colega noastră din Marea Britanie, când nu găsește termenul să explice exact – cum spun asta, care-i cuvântul?

Pfoai, nu ne-a înșirat calificările, n-a vorbit de doctorate, îi spunem pe nume, ne povestește de nepoți, de copii. Ține minte că o colegă a lipsit că i s-a îmbolnăvit mătușa – cum se simte mătușa? Pe bune?

Aproape că nu există, la clasă, muncă indviduală. Lucrăm în echipe – câte 2, câte 3. Trebuie să învățăm, nu să demonstrăm care sclipește mai tare. Scriem despre noi și-apoi citim în fața clasei. Cum să le vorbești în fața clasei, unor străini, despre tine? Și-apoi, când vii dintr-un sistem în care ani la rând ai memorat și-ai memorat și-ai memorat, să ai drept temă de casă să scrii despre tine pare – cum să spun….

Dăm multe teste, neanunțate. La primul mi-a stat un pic inima – test, vai. Până am priceput cum e cu ele. Se dau pentru ca profesorul să vadă unde trebuie exersat, unde nu s-a înțeles suficient. Nu se dau note, nu, nu vine în fața clasei să spună cine ce și cum, nu afișează nicăieri. Fiecare test se discută cu fiecare cursant în parte. Unde a greșit, i se explică.

(Într-o scurtă paranteză, mi-am adus aminte de fetița unei prietene, care-a venit plângând acasă pentru că, la oră, li s-a spus de către ”doamna”, ”Sunteți niște tâmpiți”. )

Al treilea

O taxă plătită aiurea. Funcționarul de la ghișeu rezolvă pe loc. Nu, nu trebuie făcută nicio cerere. Nu trebuie cerută nicio aprobare, deci nu, omul nu-și pune problema că trebuie să se acopere cu hârtii, și să spună și șeful, obligatoriu în scris, că-i ok. Face câteva click-uri, banii înapoi în 2 zile. Un pic SF, pentru cine a înfruntat, măcar o dată, birocrația din România și minunații angajați de la ghișeele ”cu publicul”.

Casierița de la cofetărie bate ceva greșit pe casă. N-o cheamă pe șefa să-i deblocheze casa, anulează singură, restituie diferența (nu-mi spuneți că n-ați pățit măcar o dată, la supermarket, să stați la coadă pentru că doamna de la casă o aștepta pe șefa să-i anuleze un bon).

Al patrulea

Montăm o parabolică. Băieții de la cablu vin și se uită, vă trebuie antenă de dimensiunea asta, comandăm? Comandați. Discuție verbală. Nu, nu mail. Nu ”comandă fermă”. O discuție verbală, atât.

Vine antena, vin, ne-o montează. Factura vine după o lună. La o lună după prestarea serviciului, nu înainte. Păi și cum au pus-o așa? Pentru că aici nu-și pune nimeni problema că nu plătești factura.

Al cincilea

Bărbatu-meu îl întreabă pe vecinul de vizavi de unde și-a luat cauciucurile. Vecinul cu care ne salutăm și schimbăm amabilități, nu ne vizităm, nu suntem prieteni. După jumătate de oră vecinul bate la ușă. Ne-a scris pe o foaie site-ul de unde a cumpărat, user-ul lui și parola.

Al șaselea

Povestesc cu o cunoștință – cum merge cursul e limbă? Îi spun că încă îmi fixez noțiuni de gramatică. ”Dar nu asta e cel mai important. Cel mai important e să vorbești. Noi vrem să ne înțelegem cu tine, nu stăm să-ți verificăm gramatica. Nici eu nu știu engleză perfect. Dar nu te deranjează dacă am greșit forma verbului. Contează că ai înțeles ce-am vrut să spun. Pe parcurs, sigur, înveți, greșești tot mai puțin”.

În loc de punctul șapte

Aș putea scrie, desigur, cum am stat 3 ore la rând pentru ca o armată de funcționari dintr-o amărâtă de primărie de comună să-mi dea o adeverință cum că locuiesc în aceeași casă cu soțul meu. Sau cum a fost nevoie să trec pe la 3 ghișee ca să-mi plătesc o regularizare de impozit.

Și multe altele.

Da, și pentru asta plecăm din România. Și pentru fiecare dintre cele povestite mai sus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *