O altfel de poveste de 8 Martie. Lecția impresionantă de viață a doamnei Marie Luise

Cei mai frumoși eroi rămân, de foarte multe ori, aproape anonimi.

Sunt, cred, vreo patru ani de când i-am scris povestea. Astăzi, de ziua noastră, gândindu-mă la femei excepționale, am revăzut-o, zâmbind.

Era tânără asistentă universitară când Securitatea a luat-o direct de pe stradă și a dus-o la interogatorii, după ce fratele său primise, din Germania, o scrisoare, o felicitare la nuntă. Primul interogatoriu, prima încercare de recrutare și primul refuz. Au primit 6 ani de închisoare, și ea și fratele ei. Nici el n-a semnat, deși acasă avea o soție și un copil mic.

Șase ani de detenție au curs în patru închisori. Amintirile sunt vii, detalii, oameni, mirosul, dorul, icoanele din suflet. După aproape un an, au rugat-o din nou să colaboreze. Fără să stea nicio secundă pe gânduri, la fel ca și prima dată, a spus NU.

„Vă garantez că faceţi toţi anii”, asta i-a strigat ofițerul de Securitate, scos din minți de refuzul repetat, spus cu calm. După atâția ani, când își aduce aminte cât de tare l-a enervat refuzul, zâmbește.

Au fost șase ani grei, înfiorător de grei. Din colțul unui raft, peste suflet coboară un buchet de amintiri. Mângâie cu grijă cutia din lemn pictat. O bucată de viață.

„Când am lucrat, am avut voie să scriem nişte cărţi poştale acasă, cu 10 rânduri, şi să cerem un pachet, dar pachetul să nu fie îmbrăcat în hârtie, şi mama cosea în material. Nu avem voie să-mi scrie mama, nici vorbă să ne viziteze cineva, dar mama îmi punea în pachet lucruri pe care le cunoşteam imediat – nici înăuntru nu putea pune în hârtie, întotdeauna în săculeţe, pe care le făcea din materiale pe care le ştiam dinainte, ştiam că aia a fost cămaşa fratelui sau o anumită faţă de masă”.

Pe masă se-așează, îngălbenite de vreme, cărţile poştale trimise din închisori. Lângă ele, două bucăţi de material pe care a cusut cu aţă roşie, cu un ac improvizat de un coleg, mesaje emoţionante pentru mama ei. Mâna trece peste ele, mângâierea tremură, tremură și-n colțul ochiului câteva lacrimi.

A păstrat din cei 6 ani amintirile, speranța și oamenii.

„Cei mai buni prieteni, în toată viaţa mea sunt cei din puşcărie, pe care poţi să te bizui orice ar fi. Acum 5 ani am avut o operaţie la Cluj, iar a doua zi, când era ora de vizită, ştiam că în Cluj n-am pe nimeni, soţul m-a dus acolo dar atunci nu a putut să vină şi când am deschis ochii am văzut lângă mine o prietenă din puşcărie, care a venit cu autobuzul de la Târgu Mureş, nu cu maşina şi nu cu bani mulţi dar era acolo şi a doua zi a venit fratele unei alte colege de puşcărie, ea nu mai trăieşte dar el a venit”.

De multe ori, habar n-avem cât de puternice suntem până nu ne izbim de greutăți adevărate, din acelea pe care spunem că nu le-am putea depăși veci și-apoi vedem că le-am trecut, și că-n față se-așterne cer senin.

Suntem infinit mai puternice decât avem impresia.

Să v-amintiți asta în fiecare zi.

La mulți ani!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *