România mea cu șnur alb-roșu

Am câte-o bucată de Românie peste tot în casa nouă și-n viața nouă. În fiecare colț e câte-o bucată de țară frumoasă, amintiri și zâmbete de oameni dragi.

N-am să scriu azi despre cei care-o fură în fiecare zi, și-o batjocoresc în fiecare zi, și-o calcă în picioare cu sete, apăsat, în fiecare zi. N-am să scriu cum a ajuns din cauza lor, cum a murit din cauza lor.

Azi scriu despre România mea frumoasă, despre țara mea, nu despre țara lor.

România mea frumoasă e rumena-n obraji, frumoasă precum oamenii care curg pâlcuri-pâlcuri duminica dimineața, gătiți în straie populare, spre bisericile din satele vechi. Are farmecul unic al apusurilor din Maramureș și lumina caldă a Bucovinei începutului de primăvară.

E ca o plimbare printr-o ploaie de vară, pe străduțele cetății Sighișoarei. Are mirosul pădurii din inima Covasnei, dimineața, și parfumul unei duminici leneșe pe Valea Drăganului. Curge prin chei, prin văi și prin timp, păduri despletite răsfirate pe umeri, poieni pline de flori și copii desculți, case cu porți vechi, din lemn sculptat, cu oameni senini în prag.

E clipa fără timp din pragul casei lui Creangă din Humulești, și Ipoteștiul din care n-ai mai pleca. Mușcatele din pridvorul casei lui Brâncuși de la Hobița, muzica nepereche ce te învăluie în timp ce mângâi cu privirea fotografiile familiei Porumbescu, în căsuța de la Stupca. E un timp fără timp la splendidul conac al lui Octavian Goga de la Ciucea.

Sunt tradițiile de iarnă din satele Mărginimii Sibiului.

Câteva bucăți din scoicile copilăriei, în care – nu-i așa – se-aude marea, și liniștea începutului de lume, pe o plajă uitată din Vama Veche.

România mea frumoasă are mâinile bunicii mele, glasul ei cald și curtea ei plină de flori. Miroase a cozonac proaspăt și-a pâine de casă, și-ți mângâie sufletul ca o slujbă de sărbătoare ținută într-o biserică veche de sute de ani.

Undeva, într-un colț de casă, îmi zâmbește, mică de tot, România frumoasă. Lângă ea, o icoană din lut ars și-o fotografie de familie, cu noi toți.

Mâine e 1 Martie, și-aici nu găsești, aliniate, tarabele cu mărțișoare. Am găsit însă, printre câteva lucruri dragi, două șnururi cu alb și roșu.

Le-am pus în jurul României mici și-am zâmbit.

România mea, nu a lor, e frumoasă și plină de lumină,

te strânge în brațe cu căldura și forța oamenilor dragi,

îți zâmbește cu zâmbetele lor,

are șnur alb-roșu

și rămâne prinsă cu grijă, de suflet,

până la capătul lumii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *