Triștii morți vii ai micilor orașe. ”Viața noastră, doamnă? Trăim ca să nu murim”

Orășelul mic arde la orele amiezii, sub un soare dogoritor. A fost odată o poveste, au fost odată fabrici, au fost odată puzderie de mici orașe industriale, asemeni lui. Au rămas suflete cioburi, străzi pline de gropi, vieți rupte și oameni vii care au murit de mult.

Știi întotdeauna când ai ajuns într-un fost oraș industrial al României comuniste, chiar dacă n-ai mai călcat pe acolo niciodată. Cumva, ai poate senzația că au murit ținându-se de mâini, atât sunt de la fel, cu aceeași tristețe grea te privesc de după blocuri gri, din apartamente confort trei, de după tomberoane revărsate, dintre pâlcuri de oameni așezați pe scările din fața blocurilor și pe tabelele lungi ale agențiilor de șomaj.

Blocurile au la intrare uși grele, de fier, ruginite. Apartamente nedecomndate, cât niște cutii de chibrituri. Mobila de lac, ”lucru de calitate, de când ne-am căsătorit”, tabloul alb negru, de la nuntă, sus pe perete. Baie mică mică, câteodată ciment, câteodată linoleum. Mușama veche, pe masa din bucătărie. O puzderie de lucruri inutile, înghesuite care pe unde, ”nu știi niciodată când îți trebuie”. Un pick-up vechi, un radio de nu se știe când, stricate evident, aruncate într-un colț, sub un vraf de ziare cu pagini îngălbenite, nimic nu se aruncă. Și-apoi mileuri, bibelouri vechi.

Într-un colț, decolorată, o cravată de pionier. Și-o felicitare îngălbenită, de 8 Martie, ”Dragă mama” cu litere rotunde, scrise cu grijă, să nu cumva să curgă stiloul.

Oamenii își rezumă viețile scurt, mirați că mai interesează pe cineva. Cumva e aceeași poveste, spusă cu mai multe sau mai puține cuvinte, cu mai multe sau mai puține lacrimi. Comunism, casa cutie de chibrituri, copiii, slujba la fabrică, poate un concediu prin sindicat. Și-apoi Revoluția, fabricile moarte una câte una, alternative puține sau alternative deloc.

”Viața noastră, doamnă? Trăim ca să nu murim”

Și-atunci îi găsești ca-n amiaza orășelului mic, în praful din fața blocurilor gri, povestind despre o viață în care au trăit. Țigări ieftine ard buricele degetelor, trag din ele cu sete, mai plimbă de la unul la altul câte-o bere la pet, 2 litri, economic, ”hai, dă-o-ncoace, și-așa s-a-ncălzit”. Doamnele stau la taclale, mai joacă câte-un rummy. ”Ai văzut la televizor, iar scumpesc curentul, nenorociții!”.

Nea Nicu zâmbește amar, în geamul de la parter, și-și rezumă viața: ”Acum nu mai avem nimic de trăit”. Și-apoi scuipă cu sete.

Pe culmi improvizate fâlfâie rufe puse la uscat. Câte-un câine amărât, sărmani căutând prin tomberoanele altor sărmani. Copii desculți, printre cioburi, tăcere și praf.

Ceva mai jos e dispensarul, tot sala de-așteptare din tinerețea celor ce-acum calculează tot în prețul unei pâini, ”scump, copile, iei 5 pâini cu banii ăia”. Scaune fără vârstă, și-o canapea largă, învelită în vinil, roasă la colțuri. Bunici așteptându-și cuminți rândul pentru o rețetă compensată. Foarte cald, vara, frig iarna. Vocea asistentei, desprinsă parcă dintr-un megafon vechi, ”Următoooorul”.

O școală generală, în care funcționează și grădinița. Și-așa e prea mult spațiu, copiii sunt din ce în ce mai puțini. Un liceu, un Grup Școlar Industrial rebranduit. Vopsea scorojită, dascăli în prag de pensionare, îmbrăcați în haine de la second hand.

O secție de poliție înghesuită, un polițist nostalgic, aproape de pensie, care îți povestește cum a fost în tinerețea lui, când era milițian la țară și era ”un om respectat, nu ca acum, acum nu mai are nimeni strop de respect”.

O farmacie, un magazin cu de toate și două-trei chioșcuri de cartier. O stradă mare, principală, câteva străduțe pe lângă. Din când în când, câte-o căruță, căruțașul vorbește tare, ”haidaaaaaaaaa”.

Blocurile sunt înțesate de parabolice mici. Seara, toată lumea e la televizor. A doua zi, la intrarea în bloc, pe scările reci, lângă ușile mari de fier, ruginite, țara de la știri învie în vocile răstite ale morților vii

și-apoi se frânge odată cu ei,

când glasurile coboară,

lacrimile cad sub tălpi de copii desculți,

și ultima fărâmă de speranță

devine cenușă.

1 comentariu la „Triștii morți vii ai micilor orașe. ”Viața noastră, doamnă? Trăim ca să nu murim”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *