”Să simți tu că ești acolo unde ți-e locul, și-atunci da, ești un om fericit”

”Cum e buni?” ”Ooooooo, senzațională!”. Așa o să-ți placă, ai să vezi, n-o să-ți mai vină să pleci de acolo”.

Râdem aproape tot drumul, 8 kilometri pe văi și prin pădure, parcurși cu o mașină veche, de teren. ”Nu-i chiar ca pe autostradă” râde însoțitorul nostru, când mașina taie un pârâu de munte, mușcă apoi malul abrupt și merge mai departe.

Primul ne-ntâmpină zâmbetul, o bucată de rază coborâtă peste ulița veche. Cum intri în sat, prima casă, bunica, un cățel, viță de vie și povești. Dincolo de ea, case care curg, biserici care-au fost, copaci crescuți din altare vechi.

E singura care-a rămas în satul de-altădată.

A venit aici când s-a măritat. Erau mulți, mai bine de două sute de familii, școală, două biserici. Tinerețe senină, copii, voie bună, lacrimi de nostalgie, amintiri.

După colectivizare, oamenii au plecat. Și după Revoluție, când nimeni nu se gândea că povestea nu murise de mult, o mână de săteni și-au cerut înapoi pământurile și s-au întors. Nu e drum asfaltat, nici apă, nici canalizare, dar erau aici toate poveștile, toate amintirile, copiii lor alergând desculți pe dealuri, sărbătorile nepereche, slujbele din bisericile vechi.

Unul câte unul, oamenii întorși acasă au murit. De câțiva ani buni rămăsese singură dar nu, nici poveste să se întoarcă în satul mare. Ți-ar fi povestit ore întregi despre oamenii ei, uite, cine stătea la numărul 9, la numărul 12, familia de acolo, copilul de acolo, dansul sașilor, cozonacul împletit în covată, sărbătorile.

Erau cu ea toți, în fiecare clipă retrăită cu drag, în fiecare amintire păstrată cu grijă, în fiecare frântură de poveste care curgea peste ulița veche.

De-o parte și de alta a uliței vechi curg case-ruină, îmbrăcate în viță de vie. Una din biserici stă încă în picioare, din cealată au mai rămas doar câteva ziduri. În mijlocul lor au crescut copaci falnici. Bunica își trece mâna peste trunchiul unui copac, de altul își sprijină tâmpla. ”Doamne, ce frumos a fost!”.

Bate spre 80 de ani, și duce încă gospodărie mare. Cu ajutoare, oamenii vin dimineața și pleacă seara. Camera e simplă, un pat, o masă, un dulap, o plită mică. Zâmbetul ei, ca o lumină de început de primăvară.

”Nu ți-e frică singură aici, buni?” ”Vaaaaaai, cum? Niciodată!”

Râde, câinele aleargă vesel în jurul ei.

“Și fericirea, buni? Cum e cu fericirea asta?”. Râde iar, îmbrășiează cu ochi umezi ulița veche, văile largi, casa cu tencuială căzută, câinii așezați cuminți în poartă.

”Uite-așa. Să simți tu că ești acolo unde ți-e locul, și-atunci da, ești un om fericit”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *