Țara din birouri și WC-urile din fundul curții. Frânturi din România reală, în alte țări piese de muzeu

„Avem şi noi fântâniţa aia acolo, atât. De-abia ne-am făcut-o acum, de vreo cinci ani. Și am făcut câte un WC aici, mai în spate, fiecare cum poate”, Mariana, locuitor într-un sat-oraș.

Povestea nu e nici pe departe din secolul XIX. E dintr-un secol XXI viu, și curge în fața singurului bloc dintr-un oraș – ORAȘ – din minunata Românie europeană. Prin 2004, înainte de alegeri, satul de-atunci a fost făcut oraș cu heirupul, împreună cu multe altele. N-a contat că nu era nici apă, nici canalizare. După 10 ani, situația era neschimbată.

În oraș era un singur bloc. Nefiind apă, nici canalizare, vecinii au săpat, în fața lui, o fântână. De-acolo căra apă tot blocul. Ceva mai încolo, aliniate, WC-uri de lemn, tot ale lor. 

Prin curți, aceleași WC-uri de lemn, în fundul curții. Ca în atâtea mii de gospodării din toată țara cu pretenții de stat European și condiții de ev mediu.

Ca într-o grămadă de școli – poza de mai sus e dintr-o școală, știu, e înfiorător. Ca în destule posturi de poliție din satele României cu pretenții.

Din clădiri de birouri cu geamuri largi, din mașini, din restaurante cu pretenții sau din bula de pe Facebook habar nu am câtă Românie reală se vede. Câtă lume conștientizează unde suntem de fapt.

Câți au intrat în case săpate în pământ, de-a dreptul, cum e bordeiul din poza asta.

Câți mari decidenți au bătut pe bune, nu la poză, ulițele în care piciorul se-afundă în noroi, din satele uitate ale României reale. Câți au stat de vorbă cu bătrâni cu 200 de lei pensie de CAP – și câți sunt!!! – și oare câți au văzut case care stau să cadă, saltele de paie, lighene vechi, cu smalțul sărit, case în care nu-s destul linguri. Încălțări rupte și cusute cu mâna, mâncare gătită în oale negre de tuci, moștenite de la bunici, pe sobe vechi sau direct pe-un foc aprins în curtea casei. Copii desculți, copii murdari, copii flămânzi, copii fără copilărie și vieți fără speranță.

Acolo jos, la talpă, România e imaginea vie a tuturor conducătorilor ei din democrația pe hârtie care împlinește, azi-mâine, 30 de ani. E întruchiparea tuturor parveniților, nulităților, agramaților, infractorilor deveniți decidenți într-un stat care se intitulează, cu mândrie, ”de drept”. E imaginea vie a tuturor contractelor date pe șpagă, cam ce-a mai rămas după ce banii au umflat conturi în loc să repare șosele, să facă rețele de apă, canalizări, mă rog, câte ceva care să ne-apropie măcar cu-n metru la N ani de ceea ce înseamnă normalitate.

Avem impresia că suntem bine? Că ne însănătoșim?

Ori de câte ori aveți impresia asta, luați la pas, câteva ore, câteva sate. Vorbiți cu oamenii, întrebați-i cum e viața lor, intrați în case, în curți. Nu în gospodăriile răsărite, în casele în care, nu-i așa, nici nu-ți vine să intri. Și-atunci veți înțelege cam pe unde suntem.

În week-end-ul trecut, am ajuns într-un muzeu care recreează o fabrică de la sfârșitul secoului XIX. Am găsit acolo, printre altele, toalete de lemn cum vezi astăzi în atâtea sate ale României. Erau puse, artistic, și câteva bucăți de ziar vechi alături. Ca să înțelegem exact cum se trăia atunci, repet, 1800 și ceva.

Într-un alt muzeu, am găsit expusă o sobă, în genul celor pe care gătesc și-acum o grămadă de familii din România reală. Era tot un interior de 1800 și ceva.

Și mi-e frică să mă gândesc ce-o fi în mintea turistului care ajunge în țara noastră atât de dureros de frumoasă, cunoaște oamenii minunați (sunt atâția!!!!) și-apoi intră într-o curte în care găsește, funcționale, o toaletă sau poate-o sobă pe care știe că le foloseau strămoșii lui acum vreo 100 și ceva de ani. Pe care, la el acasă, le admiră, acum, în câte-un muzeu.

Ce-o fi în mintea lui dacă ajunge, Doamne ferește, prin vreun post comunal de poliție cu WC-ul în fundul curții.

Prin vreo școală a cărei toaletă arată așa. Bonus, un lavoar prins în perete, cu un lighean de plastic, plin cu apă murdară, dedesubt.

Ne plângem că avem etichete, că nu suntem primiți acolo și-acolo, că stăm tot pe câte-un colț de masă, că nu ne dau, că nu ne fac.

Uitați-vă bine la noi,

la conducătorii nostri,

la drumuri,

la copiii desculți și murdari de pe marginea lor,

la WC-urile din fundul curții,

la școala care se dărâmă și la cele 5 case ale primarului,

la doctorii de carton și la olimpicii în picioarele goale.

Uitați-vă atent, cu curaj, cu o sinceritate care doare până-n carne.

Înțelegeți?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *