”I-am dat unui copil o coală albă, la oră, că nu avea caiete. M-a întrebat dacă e voie să scrie, să nu o murdărească”. Și-un pic despre olimpicul cu tălpile goale

Într-o seară de vară târzie, într-un sat de la capătul lumii, un băiat de clasa a V-a descoperă, într-un telefon ”deștept”, o bucățică de lume. A ajuns la două olimpiade locale, are un zâmbet cât toate poveștile lumii. Și-aleargă prin praful uliței vechi, cu tălpile goale.

Aveam de dat un laptop și-un telefon, și mi-am adus aminte de satul vechi, de învățătorul despre care am scris cu-așa mare drag o poveste pentru ziar. Făcuse liceu, facultate, era deștept și-avusese șanse, dar și-a urmat visul și s-a întors la catedră în satul drag al copilăriei.

Coborâm în sat, de-o parte și de alta a drumului curg case vechi, multe dintre ele părăsite. Abia încape mașina pe uliță. În pragul casei, bunica zâmbește. În curte și-n brațele noastre, doi copii. De 5 ani, îi crește doar bunica, în cătunul de la capătul lumii. Și mama? ”Mama e plecată în Spania, la muncă, de 5 ani. Câștigă puțin, așa că n-a avut bani să vină acasă. N-a venit deloc, de când a plecat”. Și copiii? ”Îi sună o data pe săptămână, nu mult, că e scump. Și plânge la telefon, de fiecare dată plânge, se usucă de dorul lor”.

Deschidem laptopul, explicăm. Strânși lângă noi, doi copii fericiți. Vecinul are internet, au telefon fix, îi ajută și pe ei să rezolve. Și-apoi pot vorbi cu mami, se pot vedea cu mami. Și mami? ”Mami n-o să mai plângă, știi?”

Ne oprim apoi într-un bloc vechi, într-un alt sat. Vechile locuințe de nefamiliști, pe scară geamuri sparte, miros greu, de mucegai. Un apartament cât o cutie de chibrituri, linoleum pe jos, o perdeluță prinsă la intarea în camera, ”să ferească de muște”. Și-un soare prins tot în zâmbetul lui.

E clasa a V-a, și anul ăsta merge la două olimpiade, și la română, și la matematică. ”A fost la examen la oraș, știți”, explică mama, și-și frământă mâinile, mâini muncite, unghii negre de pământ. ”I-am spus să pună mâna să învețe, că altă șansă nu are. Eu am 4 clase și muncesc cu ziua, la sapă, la grădină, muncesc și nu mi-e rușine, pentru ei mă zbat”, explică scurt.

Fălfâie perdeaua, copilul ne povestește, timpul încremenește. Așa de bine învață, și e cuminte, și curios, extrem de curios, învățătorului îi e atât de drag.

Și-are tălpile goale. Olimpicul cu tălpile goale.

Plecăm cu sufletele făcute ghem. Pe drum, povestim. Copiii lui de la clasă sunt, toți, din familii sărace. Atât de sărace încât, în iernile grele, unii părinți nu-i trimit la școală pentru că n-au cu ce să-i încalțe. Din salariul lui, și-așa extrem de mic, le mai cumpără, atât cât poate, rechizite. Se roagă de unii, de alții, să-i mai ajute cu sponsorizări. Școală de secol XXI. UE. Schengen.

Clasa are podele de lemn, pe care, la începutul anului școlar, le dau cu motorină. Apă, dintr-un spălător prins de perete, deasupra unui lighean de plastic. Integrare. NATO.

Mulți copii nu au caiete. Dar sunt atât de buni, într-o zi unul dintre ei a venit la școală,familia primise niște donații, inclusiv rechizite, și a pus mai multe caiete în ghiozdan și a început să le împartă copiilor care nu aveau. Fără cuvinte.

”Într-o zi, i-am dat unui copil o coală albă, la oră, că nu avea caiete. I-am dat și pix, și i-am spus să scrie pe ea ce facem la clasă. Și m-a întrebat dacă e voie să scrie, să nu o murdărească”.

În birouri luminoase, fără mucegai și fără geamuri sparte, armate de functionari pun an de an pe hârtie strategii peste strategii, se înghesuie la tăiat de panglici și se uită atent pe unde calcă, atunci când e musai să mai bifeze câte-o inaugurare la capătul pământului, pe câte-o uliță plină de glod. Mângâie câte-un copil pe frunte, ”la poză”, șoferul trage mașina cât mai aproape, domnul/doamna calcă cu grijă, la revedere.

În urma lor sau paralel cu ei e țara, România reală despre care nu vorbește mai nimeni. Poate doar vreun ONG când mai aplică pentru o finanțare, vreun ziarist când și când, sau adversarii politici în campaniile electorale.

Se schimbă garda și-o luăm de la capăt.

Și-acolo rămâne, neschimbată, țara,

rămân ulițele pline de glod,

copii care-și cunosc părinții doar din poze,

podelele date cu motorină,

WC-urile din fundul curții,

olimpicii în picioarele goale

și colile albe, pe care mai bine nu mai scriem decât să ne-apucăm de scris și să ne dăm seama că, de fapt, și-acum, și ieri, și peste-un veac,

scriem degeaba.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *