Carierismul bezmetic și viața adevărată. Câte ceva despre lucrurile care într-adevăr contează

Dacă acum câțiva ani mi-ar fi spus cineva că într-o zi am să plec din presă, din dorința mea nu la presiunea cuiva, ba mai mult, că am să fac asta fără niciun strop de regret, dorindu-mi asta, asumându-mi, i-aș fi spus, desigur, că nu știe ce și despre cine vorbește.

Când mi-am anunțat cunoscuții că am renunțat (nu prietenii, care știau deja și care mai că n-au deschis șampanii, vorba aia, în sfârșit aveam și noi timp împreună), când mi-am anunțat cunoscuții desigur că n-au lipsit reacții gen ”Vai, dar cum să renunți pur și simplu la carieră, la statut, așa, pentru un accident, cum e aia?”.

Accidentul a fost un moment, momentul în care un drum s-a oprit. Desigur că-n spate erau multe, strânse în ani, știute de oamenii dragi, niciodată de specialiștii în pus etichete. Știți voi, cei care știu mai bine decât tine ce-i cu viața ta, cu lumea ta, imediat îți pun glorios ștampila deși n-au schimbat în viața lor cu tine 5 cuvinte despre altceva decât chestiuni profesionale. Fac o mie de scenarii care de care mai aiuristice, sigur s-a întâmplat nu știu ce, sigur de aia sau de aia, bine că nu le-auzi că altfel ai ajunge la concluzia că la decizia asta banală a ta au conspirat cel puțin Marte, Pluto, zodiacele chinezești din ultimii 20 de ani și un pluton de Mame Omizi.

Evident că respectivii nu te-au văzut niciodată altfel, nu te-au văzut cum ești, dar știu, domle, știu exact că ai luat cea mai proastă decizie, că gata, ți-ai ratat iremediabil viața, în fine, nici să nu-ndrăznești să mai scoți capul în lume, gata, mori odată cu carierismul ăla nenorocit, ce te-o fi apucat, nu știu.

Despre motive am scris câte ceva aici, textul ăsta e despre altceva. E despre viața fără carierism bezmetic și despre ce-am învățat din ea.

Am învățat că a opri seara soneria telefonului nu e un lux ci o normalitate. Că dormi minunat atunci când nu te pui în pat gândindu-te cum împarți a doua zi timpul care nu e niciodată suficient. Că dimineața frumoasă începe cu omul drag, nu cu laptopul, repede, avem de pus aia. Că e ok să n-ai chef și să nu vrei să faci. Că de fapt e ok să faci doar ce vrei, când vrei, nu ce ”trebuie”. Că nu există ”trebuie”, ”arde”, ”într-o oră”, ”acum”. Există ”dacă vrei”, ”dacă ai chef”, ”când poți”. Plus un zâmbet.

Că e minunat să te plimbi cu omul drag câte-o zi întreagă fără să te uiți la ceas. Să stai să privești marea fără să ai habar cum trece timpul. Să te uiți prin poze vechi și să râzi. Să ai, cu oamenii dragi, timp de amintiri. Să ai mintea limpede, nu stres, nu deadline, nu follow-up, nu plan de nu știu ce. Să conduci relaxat, fără să te uiți într-una la telefon. Atât de relaxat, încât nu mai simți nevoia să-njuri la volan pentru toate nimicurile))))

Că e senzațional să vorbești cu mama la telefon câte-o jumătate de oră în fiecare seară, despre tot și despre nimic. Să flecărești cu prietenele ore în șir, despre aceleași lucruri (ca aseară, când am stat cu una din fetele mele dragi, la telefon, vreo oră jumătate. Minunat). Să ai timp să te gândești la surprize faine pentru oameni dragi. Și starea necesară să trăiești așa cum trebuie bucuria lor.

Să faci lucuri noi. Să te gândești în sfârșit ce ți-ar plăcea să faci, ce ți-ai dori, ce ți-ar face bine. Nu ce trebuie. Să râzi și să te-apuci.

Să ai în sfârșit curaj (și-un pic de inconștiență, normal, nu mai organizezi tot, la punct și la virgulă) să-ți schimbi viața, să-ți îngădui să vezi cum a fost cu adevărat, ce a fost bine și ce n-a fost ok, cum are să fie de-atunci încolo, altfel și foarte foarte bine. Să vezi cerul senin și clipa aia care încremește în lumină când te strânge de mână omul drag.

Deadline-urile bifate cu succes nu țin loc de oameni dragi. Nicio realizare profesională nu va egala bucuria timpului petrecut cu ei. Vânăm reușite, ”to do-uri”, ne raportăm la canoane care nu sunt ale noastre, șlefuim aparențe și-avem impresia că suntem fericiți, când pe interior murim, zi după zi, puțin câte puțin.

Nu există tâmpenie mai mare decât acest ”statut social”. Modul în care ne raportăm la alții, la ce zic alții, la ce fac alții, la standarde inventate de alții, felul ăsta de-a căuta recunoaștere la niște oameni și în niște crezuri cu care nu te identifici arată doar cât ești de slab, de slut, de gol pe interior.

Și-am mai înțeles că, iubind ceva așa cum eu iubesc scrisul, nu trebuie dus acel ”ceva” la nivel de carierism bezmetic, pentru că riști – și da, eram foarte aproape – riști să-i pierzi substanța, motivul pentru care ai început să faci asta, pentru care ți-e atât de drag.

E minunat să scrii cum simți, când simți, exact despre ce vrei tu. Că-s amintiri, că-i țara ta, că e povestea unui om sau bucuria primei zăpezi. Să scrii liber, pentru că-ți dorești. Să fii tu.

PS: Când ați stat de povești cu mama, cu timp, ultima oară?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *