Securiștii de ieri și decidenții de azi. Și o poveste despre garduri, ferestre și porți

Lucram, acum câțiva ani, la niște materiale despre Revoluția de la Sibiu. Așa am ajuns să stau de vorbă cu un ofițer de securitate pe care Revoluția îl prinsese pe baricade, la serviciu. Aveam recomandări bune, mi sa spus că omul este deschis, atât cât se poate deschis, desigur, dar nu dintre cei ”viciați iremediabil” de sistem.

A cerut două întâlniri. Prima, în care să-i spun ce vreau exact, el să-mi spună ce ar putea spune, și-apoi o a doua, în care să discutăm aplicat, abia atunci cu reportofon pe masă. Prima întâlnire a părut ok, eu am spus ce m-ar interesa, el a povestit câteva chestiuni de detaliu interesante, lucruri categoric de interes într-un material de presă.

Ne-am văzut a doua oară, el și încă un coleg, la fel, ofițer prins la fel în focul evenimentelor din 1989. Fără să fie spectaculos, colegul a fost ok, aplicat, pe subiect. Apoi am început să discutăm on the record, de data asta. A pus pe masă un teanc de cărți despre Revoluție și rechizitoriul pe dosarul de la Sibiu și a început să-mi citească din ele. Am ascultat politicoasă, un timp, apoi am încercat să aduc discuția la ce povestisem inițial. La acele detalii care ar fi putut fi miză într-un material de presă. Am tot încercat, de fapt, rechizitoriul ăla îl aveam și eu, cărțile sunt la bibliotecă, mă întrebam de ce ne-am mai văzut, de fapt.

Securitatea din slujba poporului

Încercările de-a aduce discuția la ce povestiserăm inițial au fost degeaba. În schimb, a început să-mi vorbească, mult, și-a subliniat că ține foarte mult la asta, despre cum Securitatea a fost în slujba poporului. Doar în slujba poporului, niciodată dușmanul poporului. Cum stătea la coadă la lapte, la fel ca toată lumea. Așa o fi fost, n-am de unde ști, căderea să judec n-o am nici atât. Ce știu eu e de la oameni pe care regimul ăla i-a nenorocit pe viață, din documentări, din cărți de memorialistică. N-am fost niciodată în interior și poate, de-acolo, unele lucruri se văd altfel. Iar de judecat, ne judecă pe fiecare doar bunul Dumnezeu.

La un moment dat, prins în explicațiile astea, cu securitatea în sluja poporului, a început să recite ceva din ceea ce bănuiesc că era jurământul făcut către țară. Ridicase tonul, parcă-l văd, am simțit cum mi se strânge, la propriu, carnea pe mine.

Evident, despre Revoluție n-a fost nimic relevant în discuția oficială. Nimic de ”exploatat” jurnalistic, prezentat fie ca nouate, fie ca inedit, fie emoțional.

N-am făcut niciun material după discuția respectivă. L-aș fi putut face desigur altfel, text de trafic era garantat, dar nu aia era ideea.

La Revoluție, omul era un ofițer de eșalon II al Securității de-atunci. După, în democrație, a ocupat mai multe funcții de conducere. Dintr-o astfel de funcție s-a pensionat. Mi-am adus aminte de discuția noastră când am făcut un material despre cum îl fila Securitatea pe Constantin Noica. Aveam să-l descopăr pe rapoarte informative, era unul din ofițerii care s-au ocupat de Noica în exilul forțat de la Păltiniș.

N-am scris niciodată, și textul ăsta e fără nume. La fel sunt și-or să fie toate textele despre Sistem. Nu contează nume, acum nu mai contează, nu mai suntem la ziar, contează Sistemul, modul lui de-a acționa, idealismul nostru și țara reală. Spuneam că, până să iau decizia să plec, am tot făcut pași. Ăsta a fost unul dintre ei.

Muzeul Stasi și odiosul doi și-un sfert

Undeva, pe o străduță din Berlin, am descoperit într-o vacanță Muzeul Stasi. În sediul fostei poliții politice din Germania comunistă, considerată de mulți drept cea mai de temut astfel de instituție din Europa, nemții au făcut muzeu. Am stat acolo câteva ore, e extraordinar de mult material documentar expus, e o istorie asumată, și da, cred că inclusiv astfel evoluezi ca societate, asumându-ți, nu e doar un semn de maturizare a societății ci și un semnal despre cum va merge, de la un punct încolo, mai departe.

În România, singurul muzeu dedicat ororilor Securității e la Sighetu Marmației, într-un capăt de țară. În București, turiștilor străini li se prezintă, cu mândrie hidoșenia denumită pompos Casa Poporului. Ca un semn de democrație sănătoasă, nu-i așa, unul din simbolurile comunismului găzduiește astăzi Parlamentul României.

Imediat după Revoluție odiosul doi și-un sfert (cu d mic, da, deloc întâmplător) avea să ia naștere din fosta Direcție de Securitate a Municipiului București. Cu tot cu personal, cu dotări și cu metode, tot tot, povestesc unii, avizați. Într-un interviu acordat Adevărul în 2009, Virgil Măgureanu spune așa: ”Am fost foarte mirat cum se face că dintr-un material luat de-a valma, fără niciun fel de epurare, fără niciun fel de îndepărtare a unor oameni răspunzători de nişte fapte cu efect negativ în regimul Ceauşescu, a luat fiinţă din fostul SMB, a luat fiinţă o unitate care după aceea a avut o tristă reputaţie. S-a dorit ca acest doi-şi-un-sfert să fie punctul de plecare, nucleul în jurul căruia să se construiască viitorul serviciu de informaţii interne”.

Și noi vorbim despre democrație, despre evoluție și despre schimbare. Din 1989 și până în 2016, când DIPI s-a desființat, au trecut 27 de ani.

Personal, e strict părerea mea, nu cred că-n țara asta a existat instituție mai odioasă, după Revoluție, decât acest doi și-un sfert, în diversele lui forme de organizare. Știu oameni hăituiți, oameni terorizați, dosare executate la comandă, acțiuni de intimidare care n-aveau absolut nicio legătură cu menirea acestui serviciu. Ce-a ieșit pe dosare, cu matrapazlâcurile de doi lei ale șefilor, e ca nimic.

A, și mi-am adus aminte așa, tot cu titlu de exemplu, de-un ofițer din mizeria de serviciu pe care prieteni din tinerețe povesteau cum l-au prins, în tinerețe, că povestea cu elan la Securitate ce se-ntâmpla la chermezele lor.

Din ce am auzit, de când cu reorganizările, omul s-a pensionat. Acum de curând, da, până atunci, în minunata noastră democrație a făcut, cum altfel, muncă informativă.

Turnătorii de ieri, ”rafinații” de azi

Oamenii frumoși, încăpățânați într-un idealism nemaipomenit de frumos, spun că țara, așa cum e ea, are să se schimbe. Atât de bine înțeleg, pentru că de idealismul ăla am suferit și eu. Mi-a luat timp până să înțeleg că ei, eșaloanele II, III și câte or mai fi fost, sunt acolo. Și până se retrag formează pe exact același calapod generații care vin, clădesc în continuare, putred și greu, Sistemul.

Povesteam, la un moment dat, tot pentru un material, cu un fost inginer șef de mină, din Valea mea dragă. Vorbeam despre mineriade, și-mi povestea cum, după revolta minerilor din 1977, minele din Valea Jiului au fost înțesate de oameni ai fostei Securități. Povestea că îi identifica ușor – aveau de făcut muncă ușoară, niciodată subteran, iar dacă nu-și făceau treaba și îi sancționa trimițându-i în subteran era imediat chemat la Securitate și amenințat că-și pierde jobul. Obligatoriu, erau puși înapoi pe locurile călduțe. De unde puteau observa în voie, raporta și-așa mai departe.

Dacă luați la purecat instituții publice astăzi, veți găsi o grămadă de personaje croite pe calapodul ăsta. Nulități profesionale pe posturi călduțe, de unde observă, raportează, și-ntre timp mai duc mașina șefului la un schimbat de cauciucuri, copiii la școală, nevasta la o sesiune de cumpărături. Asta, în timp ce oameni într-adevăr capabili n-au acces la posturile alea, n-au nicio șansă la concursuri cu dedicație.

Sistemul, în tot putregaiul lui, curge mai departe.

Ferestrele fără perdele și casele fără garduri și porți

”Vă mai întoarceți?” m-a întrebat mama în momentul în care am început să discutăm despre mutatul mobilelor. ”Nu, categoric nu” i-am spus și cu siguranță ușor nu i-a fost, mai ales că sunt singurul copil. După care a început să glumească pe seama împachetatului, știind, ea care-a prins în plin timpul de-atunci și pe cel de-acum și poate face comparații, ce înseamnă Sistemul, cum s-a fardat, s-a coafat, a înlocuit pantofii după trend, limbajul la fel, și-a rafinat metodele, dar a rămas la fel de putred, înfiorător de putred și de greu.

Când am ajuns în Norvegia, primul lucru care m-a izbit a fost faptul că locuințele nu au garduri, nici porți și nici perdele la ferestre. Cel mult vezi un gărduleț viu, mic, de decor. Seara, luminile sunt aprinse, vezi oameni râzând, cine de familie, copii care se joacă, lume la televizor. Nu-și pune nimeni problema că cineva ia, că cineva vede. Că cineva caută să vadă. În Suedia e exact la fel.

Și de asta plecăm, da, noi cei care nu plecăm să ne întoarcem, plecăm să ne dăm șansa de-a ne trăi, altfel, viața. Plecăm și pentru că ne-am săturat de porți și de garduri și de oameni care caută să vadă. De putregai gros, pe care nu-l clintește nimeni. De ei și de ai lor. De faptul că nu există schimbare reală, de sistem, nu schimbare de oameni, aia e ca și cum n-ar fi.

De faptul că turnători dovediți ne țin lecții de moralitate în spațiul public. Și de faptul că mulți, tineri, da, asta doare cel mai tare, formați în sistemul lor, ni-i descriu drept modele de urmat.

PS Știți, nu, că-n fiecare an, la mormântul tovarășului e cu lume, cu cântece, cu poezii?

PS 2: Fotografia de deschidere e făcută la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighetu Marmației. 

1 comentariu la „Securiștii de ieri și decidenții de azi. Și o poveste despre garduri, ferestre și porți

  1. „după revolta minerilor din 1977, minele din Valea Jiului au fost înțesate de oameni ai fostei Securități. Povestea că îi identifica ușor – aveau de făcut muncă ușoară, niciodată subteran, iar dacă nu-și făceau treaba și îi sancționa trimițându-i în subteran era imediat chemat la Securitate și amenințat că-și pierde jobul. Obligatoriu, erau puși înapoi pe locurile călduțe. De unde puteau observa în voie, raporta și-așa mai departe.

    Dacă luați la purecat instituții publice astăzi, veți găsi o grămadă de personaje croite pe calapodul ăsta. Nulități profesionale pe posturi călduțe, de unde observă, raportează, și-ntre timp mai duc mașina șefului la un schimbat de cauciucuri, copiii la școală, nevasta la o sesiune de cumpărături. Asta, în timp ce oameni într-adevăr capabili n-au acces la posturile alea, n-au nicio șansă la concursuri cu dedicație.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *