Magia primei zăpezi

Ningeeeeee!!!!!!!!!! Eram copil, și strigătul ăsta, bucuria unică a primei zăpezi, era în fiecare iarnă un început de poveste. În iernile copilăriei ningea întotdeauna cu fulgi mari, nasul se lipea de fereastra aburită și n-ai mai fi plecat de acolo, atâta lumină și-atâta senin era în clipa aia simplă, în tăcerea în care curgeau șoptit toate poveștile lumii.

Aveam un pic de derdeluș în fața blocului în care am copilărit, și-o bucată de rai alb în satul bunicilor. Tata trăgea sania prin orașul alb peste tot, alb fără freze, alb fără deszăpeziri televizate, cu ramuri de copaci lăsate sub zăpada grea, cu bunici, cu nepoți, cu sănii, cu chiote. Până seara târziu, când de după ferestrele abuite strigau părinții ”Hai acasăăăă!”.

Rai alb în satul bunicilor, chipurile dragi, cele mai frumoase icoane păstrate peste suflet. Haine uscate direct pe sobă, obraji roșii, fularul răsucit de două ori, căciula până aproape de ochi, ”să te-mbraci bineeee”, mere în cuptor, cozonac framântat în covată de lemn, nas turtit pe altă fereastră aburită, lemne trosnind în sobă, sanie alunecând pe ulițele satului vechi.

În fiecare an, și-acum, am un ritual și-un sentiment unic la prima zăpadă. Sunt lângă fereastră la fel ca-n anii de-atunci, nu mai căutăm sănii prin pod dar inima se-așează zâmbind pe mănunchiul de amintiri, timpul se-ntoarce, orașul alb, derdelușul, chipul bunicii, merele coapte, satul vechi.

Anul ăsta, n-am prins în Sibiu prima zăpadă. Am văzut-o în pozele de pe Facebook, frumos dar fără magie. Când am ajuns în orașul copilăriei, ninsese deja de mult, totul era alb.

Și-n dimineața asta, când m-am trezit, am simțit cum se oprește timpul. Stăm pe coasta sudică a Norvegiei, ninge rar și foarte puțin. Azi dimineață ningea atât de frumos, cu fulgi mari, grași, exact ca-n iernile copilăriei mele. Prima zăpadă.

Mi-am lipit de fereastră și privirea, și sufletul. Am auzit chiotele, am văzut copiii rostogolindu-se pe sănii, pe derdelușul copilăriei. Orașul meu, orașul, alb, și-apoi satul vechi, bunica, sania de lemn, fularul, de două ori, da?, clipa și începutul de poveste.

”Ce crezi, ca-i simplu departe de casă?” întreabă câte-un atotcunoscător care nu înțelege că nu există ”departe de casă”. Că ”acasă” e acolo unde sunt oamenii care contează, și că lucrurile cele mai importante sunt în suflet, nu între garduri și ziduri. Avem peste tot cu noi amintirile, icoanele din suflet, oamenii care-au fost, îngerii buni de azi, oamenii care sunt, întoarcem doar privirea către suflet și-i privim adânc în ochi, zâmbesc, sunt acolo, mereu acolo.

Nu contează unde suntem, contează doar să ne dăm timp, nouă și oamenilor care merită, contează să știm unde să privim la momentul potrivit.

Atâta gol am văzut în anii ăștia, atâta accent pus pe aparențe, atâta luptă nebună să te încadrezi în canoane impuse de alții, atâta dorință de a demonstra – cui, nu știu – că ai viața perfectă – atâtea zbateri inutile pentru a străluci cât mai bine ambalajul, fără să vezi că, pe interior, de prea mult timp a murit povestea și-a rămas cenușa.

P.S: Voi, când v-ați lipit ultima dată nasul de fereastră?

1 comentariu la „Magia primei zăpezi

  1. Atat de frumos… La fel a fost si copilaria mea! La ambele episoade de ninsoare de la Sibiu mi am lipit nasul de geam. Dar a fost dupa o zi lunga la serviciu… Anul acesta, dupa mai bine de 10 ani am facut Craciunul la tara.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *