Cum am plecat din România. Despre un alt început

15 ani am scris la ziar. Mi-am iubit meseria din prima secundă, de la prima știre scrisă stângaci de mână, pe foi, a fost și-o să rămână o dragoste de toată viața. Pentru mine, jurnalismul va fi, mereu, cea mai frumoasă meserie din lume.Oricât de mult ai povesti, cine n-a trăit în redacții n-o să înțeleagă niciodată ce înseamnă meseria asta, ritmul, telefonul care sună mereu, emoția, deadline-ul, exclusivitatea, timpul care nu e niciodată de ajuns, cât mai ai la text, vezi ca mâine vine prim-ministrul, accident, 5 morți, s-a închis Valea Oltului, 12.000 de semne, 6.000 de semne, avem de făcut atâtea solicitări, aveți un elicopter prăbușit.

Mi-am trăit meseria, m-am hrănit cu ea, am respirat-o, a fost job-ul și-apoi orice altceva, un ritm nebun, zile, nopți, sărbători, concedii, presa și-apoi restul, familie, prieteni, viață. Fără să-mi pun problema că s-ar putea să fie mult, prea mult, că într-o zi s-ar putea să nu mai rezist, fără să spun nu fac, nu pot, nu mai pot. Vina mea, asumată, nu m-a forțat nimeni, n-am avut niciun pistol la tâmplă.

Accidentul

Într-o dimineață, un sfârșit de noiembrie, am plecat la Miercurea Ciuc, aveam un material programat. Eram înfiorător de obosită, oboseală multă, acumulată în timp, muncisem foarte mult în ultimele luni la o campanie la ziar, documentări multe și drumuri, o grămadă de drumuri. În noaptea dinaintea plecării, am stat până târziu să scriu postarea de campanie pentru a doua zi. Dimineață la prima oră, m-am urcat la volan și-am plecat, evident cu stres, cum prind traficul, să ajung la timp. Pe drum, ruptă de oboseală, am auzit la un moment dat semnalul de sms, evident că am luat telefonul și am început să citesc (arătați-mi un ziarist care spune că nu face asta și vă spun că e cel mai mare ipocrit de pe pământul ăsta). Citeam sms-ul și n-am văzut decât foarte târziu o mașină oprită pe șosea, pe avarii. Am frânat cât am putut, impactul a fost cu ochii larg deschiși, am în minte fiecare imagine, fiecare senzație, fiecare zgomot, tari, vii, atunci, acum, mult timp de-acum înainte. Din fericire, omul în mașina căruia am intrat n-a pățit nimic, vânătăile mele chiar n-au mai contat. Fiarele, nici atât, importanți sunt oamenii.

Știu că-n dimineața aia Dumnezeu a fost acolo și-n fața mea a apărut o mașină oprită pe avarii. Putea fi un om, un copil, putea fi rău pentru omul ăla, mult mai rău pentru mine. Pentru că eram extrem de obosită, pentru că mă grăbeam, pentru că eram cu mintea la ceea ce aveam de făcut și pentru că citeam un sms de serviciu. M-am întors acasă, mi-am șters lacrimile și m-am oprit.

Oamenii

Și-apoi am făcut ce n-am făcut niciodată în ultimii 15 ani. Mi-am dat timp pentru mine și pentru oamenii mei, ei și-atât, oamenii mei minunați cu care n-am avut niciodată timpul pe care îl meritau pentru că eram prea prinsă cu jobul meu, cu dramele altora, cu poveștile altora, morții lor, durerile lor, sărbătorile lor, viețile lor. ”Te sunam și fie aveai ceva de urcat în site fie erai cu o mână pe clanță, cu un picior în portbagaj și cu cu unul pe tastatură”, mi-a spus râzând cea mai bună prietenă a mea, prietena mea de 15 ani. Nu mi-au reproșat niciodată oamenii mei, dar abia în săptămânile alea, în care am avut timp în voie cu mine și cu ei, am înțeles că ajunsesem să transform un job într-o viață când de fapt ea, viața, înseamnă cu totul și cu totul altceva. Mi-am dat seama cât de infiorător de obosită eram, mi-am adus aminte de dimineața în care nu m-am mai putut ține pe picioare, pe terasă, de analizele făcute aproape cu forța atunci, pentru că evident că n-aveam timp.

Și-am înțeles că există viață fără presă, viață frumoasă și viață senină. Că lucrurile care contează într-adevăr în viață sunt altele, și că oamenii care contează vor fi întotdeauna acolo, indiferent de alegerile pe care le faci.

Plecarea

Și-apoi, într-o zi cu zăpadă multă și-un pumn de soare aruncat peste munții din zare, am plecat. Soțul meu e plecat din țară de 5 ani dar eu, într-un idealism de-a dreptul inconștient, aș spune, am fost mult timp convinsă că el se va întoarce, nu că eu voi ajunge să plec. Am crezut, chiar am crezut, că țara asta, așa cum e ea, se poate schimba cu oameni care cred, cu oameni care vor, cu oameni care luptă, cu oameni care n-au interese. Că poate fi într-o zi curată, într-o zi a noastră. Și-am continuat să cred în țara asta chiar dacă soțul meu îmi povestea cum l-a adoptat o țară în care a plecat străin, ce i-a oferit, cum e sistemul, mentalitatea, cum sunt oamenii, cum funcționează lucrurile, ce înseamnă de fapt normalitatea.

”Nu vreau să plec” le spuneam tuturor celor care mă întrebau ce mai caut în România, prietenilor noștri care plecau. Și le spuneam asta deși eram perfect conștientă că făceam pas după pas, cu fiecare material despre oameni schilodiți de sistemul din țara asta, cu fiecare lege strâmbă despre care lumea urla și urla degeaba. Făceam câte-un pas în fiecare zi în care ajungeam într-un spital, într-o școală, în fiecare zi în care ieșeam cu mașina pe șosele, cu fiecare sat uitat de lume în care ajungeam la documentări, la fiecare coadă lungă și inutilă din patria ghișeelor în spatele cărora stau armate de incompetenți plătiți degeaba, cu fiecare caz scris sau auzit despre oameni morți cu zile, uciși de incompetența acestui sistem.

În ultimele luni, am muncit mult, foarte mult, la o campanie de presă care mi-a arătat, o dată în plus, cât de înfiorător de putred e sistemul. E putred până-n măduvă, nu știu câtă lume înțelege cum suntem, de fapt, și cel mai dureros nu e nici măcar lucrul ăsta ci faptul că putregaiul ăsta profund, nu câte-un pic la suprafață, de imagine, putregaiul profund n-o să se curețe niciodată. Curățenie nu se face schimbând o nulitate profesională cu o alta, și eventual găsindu-i și-un loc călduț în alt parte, că doar a slujit credincios sistemul, curățenie se face cu un cadru legal bun și cu un sistem de promovare pe criterii reale de performanță, care să nu permită unor astfel de specimene să ajungă în funcții de decizie când în mod normal, în orice companie privată sănătoasă, nu s-ar califica nici pentru locul din ghereta portarului. Curățenie nu se face lăsând prin lege să ne conducă politicieni condamnați, să vegheze la siguranța noastră polițiști condamnați, să stea la catedră profesori condamnați, ba să-i mai vezi că primesc și gradație de merit, tocmai mi-am adus aminte de un caz. Curățenie se face schimbând sistemul, nu oamenii, făcând legi bune și aceleași pentru toți, criterii de performanță adevărate aplicabile tuturor, iar eu una nu văd România mult tip de-acum încolo capabilă de așa ceva. Nu știu, de fapt, dacă asta are să se întâmple vreodată.

Un alt început

Când am început să împachetez, mă așteptam să am strângeri de inimă, să-mi fie greu, să-mi fie dor. N-am avut niciuna din stările astea, nici lacrimi, nici depresii, a fost senin, cu zâmbete în timp ce împachetam lucruri care-mi aminteau de momente speciale și de oameni dragi. Și cred că a fost așa pentru că am luat decizia plecării fără regrete, fără să-mi impună cineva, asumat, cu convingerea că nu-i un sfârșit ci un început.

Am avut o meserie senzațională, care mi-a oferit șansa de-a descoperi oameni excepționali, de-a trăi experiențe de care nu știu câți au parte în viață. Și-am putut, tot prin prisma acestei meserii, să văd și alte lucruri, să înțeleg altfel, să pot cumpăni privind în ansamblu, să am acces la detalii care te fac să înțelegi altfel situații, sisteme, oameni. Și pentru asta știu că sunt un om foarte, foarte norocos.

Când mi-am făcut curat în contul personal de Facebook și l-am ajutat să redevină ceea ce a fost la început și e normal să fie, un spațiu privat, am retrăit o grămadă de amintiri, unele frumoase, altele mai puțin. Despre multe dintre ele am să vă povestesc, pentru că în sfârșit e timp și momentul pentru ceva ce-mi doresc de foarte mult timp, un loc unde să scriu cu timp, cu drag, fără deadline, fără număr de semne, fără obsesia traficului. Despre oameni frumoși, locuri interesante, despre țara mea, despre dimineți senine și pantofi roșii, cu emoții, trăiri și foarte multe amintiri din anii de presă, poveștile de dincolo de știri.

Țara mea e frumoasă de văzut în vacanțe, frumoasă prin oameni, frumoasă în locuri în care încremenește timpul. Dar nu e un loc în care să-mi doresc să-mi cresc copiii. E vorba de-un sistem și de dorința unei vieți altfel, de șansa la normalitate, până la urmă.

Avem norocul de-a avea în viață oameni minunați, care vor fi întotdeauna ai noștri, indiferent că suntem la 10 sau la 3.000 de kilometri distanță.

De la fereastra noastră se vede marea, e un loc perfect pentru scris, perfect pentru poveste și pentru o altfel de viață. Știu că am luat cea mai bună decizie, la momentul potrivit, și că e exact cum mi-a spus tatăl meu, om ajuns la o vârstă, pe deasupra părintele unui singur copil. În noaptea dintre ani, mi-a spus așa: ”Să nu vă pară rău că plecați din țara asta. Să vă pară rău de oameni, da, dar de țara asta, niciodată”.

PS: Acesta este un text foarte personal, iar preluarea lui, total sau parțial, în orice fel de mijloace mass-media, este interzisă.

3 comentarii la „Cum am plecat din România. Despre un alt început

  1. Inteleg ca traiti in Norvegia. Comunicarea este mai facila pe facebook. V-am solicitat prietenia, as fi bucuros s-o acceptati. Mi-am mutat radacinile de 30 de ani in Germania, unde mi s-au nascut si copiii. Sa fiti fericita, n-ati gresit plecand din Romania.

    Cu respect,
    Alexandru-Dudus Popescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *